Când am prins Dernière séance (Laurent Achard, Franța / 2011) la cinema, îmi tot venea în cap acest film britanic pe care îl vizionasem în copilărie, și pe care îl mai intuiam doar vag. M-am intersectat zilele trecute cu Peeping Tom, de Michael Powell, și în sfârșit misterul a fost dezlegat. Acesta era filmul pe care îl căutam. Formidabilul film al lui Powell, cu Karlheinz Böhm în rolul unui video-introvertit ucigaș.
Dernière séance, de Laurent Achard
În Peeping Tom, avem de a face cu un dublu personaj. O dată, ar fi cel al videastului închipuit, care crede că prin materialul filmat se apropie de un demers artistic. Toată sceneta este una artificial-închipuită. Camera de developare are aspectul unui laborator pentru experimente, iar accesul se face printr-o ușă mascată de o draperie, precum intrările în sala de curiozități.
Pe de altă parte, avem de a face cu personajul unui psihopat, cu profunde traume din copilărie, și care mânuirea camerei și surprinderea fricii pe fețele domnițelor pe care le ucide, îi provoacă o adevărată plăcere sexuală.
Peeping Tom (1960)
Întâmplarea face să fi văzut recent The Sniper (S.U.A./ 1952), superbul psiho-thriller-ul behaviorist al subestimatului și marginalizatului Edward Dmytryk, în care un tip ieșit din închisoare încearcă să se dea pe brazdă, dar nu scapă de dorința de a împușca femei, pe stradă. E un film clinic, temerar, depășind cu mult logica ucigașului care trebuie extirpat din sânul societății. Ucigașul devine el o victimă, ale cărei pulsiuni trebuie analizate și vindecate. Peeping Tom explorează și el această pistă, devenind un film mai complex decât pare. Practica cinemaului devine perversiune. Iar în contextul anilor ’50, gestul artistic al lui Powell este unul de provocare a firilor cuminți. La un capă al camerei, nu mai este realizatorul, cineastul, autorul, cel interesat de realismul ambiant. Ci mai degrabă un „peeping Tom”, un pervers care trage cu ochiul la curvele din cartier.
Blowup, de Michelangelo Antonioni
Peeping Tom anticipează filmele giallo, fără a dispune de mijloacele de expresie simplificate ale acestora, dar mai ales anunță Blowup-ul (Marea Britanie, Italia / 1966) lui Antonioni, prin discursul său despre ce este invizibil, și devine vizibil prin mijlocirea camerei de filmat, sau dimpotrivă, ce camera poate vedea, dar cenzurează.
Peeping Tom
R. Michael Powell
Marea Britanie / 1960
Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.
Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.
Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.
În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.
Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.
Le grand soir (2012)
Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.
I Feel Good (2018)
I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018
Am descoperit recent filmele antebelice ale lui Pierre Chenal. Sunt surprins de calitatea tehnică a celor trei filme realizate în anii `30: Crime et châtiment (1935), L`alibi (1937) și Le dernier tournant (1939), pe care am avut posibilitatea să le văd la televiziunea franceză.
Crime et châtiment (Pierre Chenal, Franța, 1935)
Crime et châtiment (1935) reprezintă printre primele ecranizări ale romanului lui Dostoievski. Influențele expresionismului german sunt evidente: modul în care personajele sunt încadrate în grimasele lor, dar mai ales scenografia – un melanj de existențialism dostoievskian și interioare care pun accent pe o textură minimalistă (în opoziție totală cu Art-Nouveau-ul interesat de ornamente). Naturalismul este și el prezent, prin elementele de recuzită sau diverse scene. Am în minte o scurtă secvență, în care lui Rodion Raskolnikov (Pierre Blanchar) îi este servită o supă la pat.
L`alibi (Pierre Chenal, Franța, 1937)
L`alibi (1937) mi se pare a fi un eveniment cinematografic pentru că pune pe aceeși peliculă pe incofundabilul Louis Jouvet și pe Erich von Stroheim. În contextul unei crime, telepatul Winckler (von Stroheim) are nevoie de un alibi. Îl găsește în persoana unei hostese pe nume Hélène (Jany Holt, pe numele din buletinul românesc Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt) pe care o plătește pentru a declara autorităților că și-a petrecut noaptea cu ea, la ea acasă. Însă comisarul Calas (Jouvet) are dubii și inițiază cercetările mai în profunzime. Hélène devine un Rodion Raskolnikov, mustrările de conștiință pentru păstrarea secretului crimei fiind atât de puternice.
[Anchetatorul] A ieșit cu dumneavostră odată din cabaret?
[Fata] Da.
[Anchetatorul] Îi era teamă că veți fi răpită.
[Fata] Fără îndoială.
[Anchetatorul] Și nu v-a lăsat niciun moment?
[Fata] Serios, acum…
[Anchetatorul] Știu, am devenit insolent. Nimeni nu ar putea să vă lase niciun moment.
[Fata] Păi vedeți ?
L`alibi (1937)
O crimă alimenetază intriga și în Le dernier tournant (1939), prima ecranizare a romanului Poştaşul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain. La benzinăria-han de pe un drum nu foarte circulat își face apariția un bărbat care este angajat pentru serviciul de noapte. Intrusul pune la cale cu soția doritoare uciderea soțului.
Le dernier tournant (Pierre Chenal, Franța, 1939)
Filmul este remarcabil prin șarmul actorilor, mai ales prin prezența șic a lui Corinne Luchaire. Uitat complet astăzi, filmul a fost ignorat de presă și la vremea lansării: Chenal era evreu, iar criticii nu îi mai ardea de cinema în mijlocul Războului. După 1945, filmul a fost cenzurat din nou: Corinne era fica jurnalistului colaboraționist, Jean Luchaire (a fost executat în 1946), iar Robert Le Vigan, bun amic al lui Céline.
(Ea) Nu are cum să țină mult, Frank.
(El) De ce l-ai luat de bărbat? Ți-ar putea fi tată.
(Ea) Credeam că știi ce înseamnă sărăcia.
(El) Eu, nu. Nu s-a inventat ceva de care să îmi fie frică.
(Ea) Doar că eu sunt femeie. Am lucrat prin baruri. Timp de doi ani, tot felul de tipi mi-au aruncat bacșis, invitându-mă seara să ieșim. Știi ce înseamnă „să ieșim”? Am ieșit de câteva ori.
(El) Și apoi?
(Ea) Într-o zi, a venit el. Am ieșit de câteva ori. Nu mi-a cerut nimic, niciodată. Apoi, într-o zi, mi-a cerut mâna. Iar eu am acceptat. Iar acum mă strigă porumbița lui. Arăt eu a porumbiță, Frank?
(El) Aduci mai degrabă a o frumoasă scorpie, să știi.
(Ea) Cu tine, nu am nevoie să mint. Ești curat, nu nespălat precum alții.
Le dernier tournant (1939)
Le dernier tournant ar introduce în Franța filmulnoir, și îl împletește cu un realism mult mai brut. Suntem departe de realismul poetic al unui Carné, de exemplu, foarte la modă în acea vreme. Filmarea în locații exterioare este remarcabilă, îi dă o aură de autentic. Scena de la marginea râului e memorabilă.
La 13 mai 1909, se năștea la București Jany Holt, pe numele ei adevărat Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt: Provenită dintr-o familie cu mijloace financiare, este trimisă să își completeze studiile la Paris, unde devine actriță. În anii `30, numele ei este legat de câteva super-producții franceze. Mi-am adus aminte de ea, văzând recent „L’Alibi” (1937), realizat de Pierre Chenal, încadrată fiind de Louis Jouvet (!) și Erich von Stroheim (!). În film, joacă rolul unei așa-zise „entraîneuse” (hostesă; damă care prin șarm încurajează consumul de alcool din bar; o formă mascată de a sugera personajul unei prostituate). Pe timpul războiului, se angajează în Rezistență, și e medaliată ulterior de de Gaulle. Spre deosebire de alte compatrioate, ea chiar a jucat în filme importante, cu regizori importanți, inclusiv cu Bresson sau Renoir.
