[FILM] J`accuse, de Roman Polanski

În Franța, ultimul Polanski a produs multă agitație : proteste ale milieu-ului feminist, cinematografe ocupate sau care au scos din program J`accuse, ajungând la apogeul reprezentat de Premiile César, unde Adèle Haenel părăsește sala (printre altele). Dincolo de asta, ultimul opus al lui Polanski e imprevizibil și foarte coerent, reușind să propună un scenariu în care cam nimic nu este la nelocul lui, exceptând prezența lui Emmanuelle Seigner, complet inutilă, cu care Polanski tot insistă în ultimele lui filme.

Preluând titlul apelului scris de Zola, filmul lui Polanski pune în scenă societatea franceză a sfârșitului de secol XIX, cu atisemitismul său fără fard, brutal, dezinhibat, când un militar de carieră al Armatei Franceze este acuzat de spionaj în beneficiul inamicului german.

Nu e vorba să transforme cazul Dreyfus  în farsă (mai ales că filmul urmărește pas cu pas toate etapele și schimbările de situație), ci să facă și mai vizibilă fața sa monstruoasă, din care să rezulte un tragic care îți îngheață oasele. Contrar a multor Polanski-uri (Repulsie, Scriitori de cartier, Marioneta)”, povestea nu este spusă din punctul de vedere al persecutatului. Dreyfus nu este decât o siluetră umilită, rapid exilată pe Insula Diavolului, bună bucată din timp exclusă din corpusul narațiunii, apoi revenind cerând explicații  într-o ultimă  scenă abrazivă. ” (Joachim Lepastier în Cahiers du cinéma, Numărul 760, Noiembrie, 2019)


Dreyfus (jucat de Louis Garrel) nu este plasat în centrul filmului, locul fiindu-i luat de Picquart (Jean Dujardin), un milităraș informator, mărunt, interesat de poponăreala din Armata germană. E el însuși o piesă din grotescul lumii militărești, care funcționează ca o sectă, imoral și exclusiv.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Credeam că sunt vinovat pentru că înscrisul mi-ar aparține. Dar sunt în aceeași măsură vinovat și pentru că înscrisul nu îmi aparține.



Ce îți atrage încă de la început atenția, este abordarea vizuală și cum decorurile pun în valoare spiritul timpului. Este posibil ca Jean Rabasse (La cité des enfants perdus sau Climax), scenograful filmului, să fi semnat unele dintre cele autentice decoruri din filmele ultimilor ani. La asta se adaugă efortul lui Pawel Edelman, directorul de imagine, care (cu ajutorul prelucrării digitale), livrează interioare sumbre și (aproape) grotești, și imagini de exterior (scena din deschidere, din curtea Academiei Militare, sau cea a cafenelei din Place de l`Opéra), unde verdele băltit folosit în filtru conferă o notă de degradare morală a fețelor militărești, o falsitate, o micime rușinoasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *