Skip to content

Lună: aprilie 2020

[FILM] La femme de mon frère, de Monia Chokri

La femme de mon frère este filmul de debut al (de acum) cineastei canadiene Monia Chokri, pe care o știm din Les amours imaginaires (2010). Pupilă a lui Dolan, Chokri și-a prezentat filmul la Cannes, în 2019, în secțiunea Un Certain Regard.

Cu cât ești mai prost și arăți mai bine, cu atât viața ta are mai puține șanse să fie mizerabilă.

Personajele feminine ușor (mai mult) defazate nu sunt o noutate în cinemaul recent. Îmi vine în minte, de exemplu, Laetitia Dosch în Jeune femme, de Léonor Serraille (2017). Reluând vâna narativă a unei Valérie Donzelli, Chokri construiește imaginea unei tinere absolvente de facultate care după ce își prezintă lucrarea de doctorat – Antonio Gramsci – Intersecții ale dinamicilor familiale și politice la continuatorii lui Antonio Gramsci – se găsește fără sens profesional. Ironic, pe frontispiciul Universității din Quebec, stă scris Université Notre-Dame, employeur #1 au Québec.

Fă ca mine. Practică nihilismul fericit. Înstrăinează-te de propriile sentimente. Ignoră-le pe cât posibil. Nu le vei mai simți deloc.

Nici nu aș zice că ești consilierul psihologic al Ministrului Economiei.

Fără domiciliu fix, Sophia trăiește când în apartamentul fratelui, când în casa părinților (tatăl, „fost comunist care joacă la bursă pe internet”). E un prilej excelent de a cunoaște forța acestei actrițe minunate, Anne-Élisabeth Bossé, care prin prestația ei face să acopere toate păcatele pe care orice realizator tânăr este în primejdie să le comită. Aventurile tinerei cad uneori greu, intensifică vertijul regizoral iar momentul culminant – conflictul din casa părinților – vine prea târziu. E tentația de a spune prea mult, din dorința de a te asigura că mesajul a fost transmis sau din frica personajului care trebuie să câștige în consistență.

Dar La femme de mon frère rămâne un film demn de luat în serios pentru că energizează cinematograful. Preluând verbul filmelor bune americane – Woody Allen rămâne o referință clară, Monia Chokri absoarbe o suită de motive ale nouvelle-vague-ului francez. Poezia filmului este densă, montajul nervos-franjurat prin angajarea a nenumărate elipse. Kilometrajul este marcat prin momente muzicale și de dans, pentru a parcurge următorul capitol.

Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974)

Se simt influențe și mai recente, cum ar fi Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974), după romanul omonim al lui Georges Perec (scena reclamelor luminoase), combinat cu Les amants du Pont-Neuf (Leos Carax Franța, 1991), în special scena în care personajul lui Binoche se apleacă pentru a privi la demisolul unei clădiri oamenii dintr-o discotecă.

[LOCURI] Studio 28, un cinema parisian de cartier

La Paris, după un urcat extenenuant al treptelor stației de metrou Abbesses, o pornești pe aglomerata Rue des Abbesses pentru a o apuca pe Rue Tholozé, unde la numărul 10, se află acest micuț cinematograf de cartier art et d’essai, Studio 28. Azi, dispune de un mic bar și o cafenea, ca multe alte cinematografe cu o singură sală pentru a supraviețui.

Fondat în 1928, în plină agitație culturală, cinematograful a văzut o sumedenie de premiere. În 1930, găzduia premiera filmului lui Luis Buñuel, L’Age d’Or. Ulterior, Las Hurdes, tierra sin pan (1932) sau Los olvidados (1950) au beneficiat și ele de proiecții.

Interiorul sălii de cinema de astăzi este cel gândit de Jean Cocteau: în ciuda simplității, iți sar în ochi lustrele și aplicele desenate chiar de Cocteau însuși.

Mi-a venit în minte să scriu aceste rânduri, văzând Buñuel en el laberinto de las tortugas (Salvador Simó, 2019), care rula în iunie, anul trecut, la această sală. Există la începutul animației această scenă în care Buñuel iese din sala de cinematograf, după proiecția L’Age d’Or, bulversat de reacția violentă a publicului. Primele proiecții au avut loc sub semnul unor proteste foarte agitate – anticlericalismul intra în conflict cu o Franță încă catho, fiind nevoie de intervenția poliției în final.

Eu am văzut la Studio 28, The Dead Don`t Die, de Jim Jarmusch (2019)

Cinéma 28, Paris (16.06.2019)

Buñuel en el laberinto de las tortugas, de Salvador Simó (2019)

La 11.06.2000, Jean-Pierre Jeunet filma această scurtă secvență din  Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain, la Studio 28

[FILM] L’exercice de l’État / Ministrul, de Pierre Schoeller

Din grădinile Palatului Versailles, unde un grup de homeleși își duc veacul în mizerie, falsă boemie și acoperișuri din nailon (Versailles – 2008, debutul în lung-metraj al lui Pierre Schoeller), ajungem, în 2011, cu acest L’exercice de l’État, în biroul luxos și viața condusă de o agendă telefonică și un program pus la punct de consilierii personali ai unui ministru al Transporturilor. Trecere bruscă, schimbare de ritm, stil recondiționat: de la mizerabilism, regizorul francez transpune în cel mai hollywood-ian mod cu putință un subiect despre bani și putere, în ultimul L’exercice de l’État. Nucleul comun este păstrat: raportul indivisului cu puterea, condiția omului în societate, un fel de umanitate pe care fiecare individ o păstrează cufundată în interior, dar de multe ori spânzurată de un personaj supra-individual.

Ministrul Betrand visează cum în biroul său cu mobilier scump, o tânără domniță, nud, pătrunde, secondată de niște indivizi mascați – aducând aminte de benzile desenate belgiene, și mai recent de dansatorii lui Lady Gaga din Bad Romance. Scena, aparent făcând notă contrastantă cu restul filmului, își găsește explicația pe parcurs, timp în care pătrundem în lumea amețitoare a unui ministru al Transporturilor. Trezit în noapte, o voce îl anunță pe ministru că un autocar plin de pasageri s-a răsturnat undeva prin Alpii Francezi și ”că este groasă!”. Acompaniat de consilierul de imagine (Zabou Breitman, pe care o tot visez într-un rol principal, și departe de cercul restrâns al rolurilor de femeie la cratiță (când bovariană, când instabilă emoțional), ajunge pe teren unde constată tragedia. Un scandal național se naște: privatizarea adiminstrării drumurilor publice și dilemele prezente în dezbateri la clasicul ”televizor”. Ce urmează este o simulare a ce s-ar putea întâmpla în spatele ușilor închise: concurența dintre tine și adversarii tăi politici, sindicate și trepădușii care ling birourile oficialilor, jocurile de imagine pe tabla de șah.

Filme despre putere, bani, lovituri politice sub centură s-au mai văzut. Dar în ”L’exercice de l’État” abordarea este dacă nu neapărat nouă, foarte bine solidă. Interesantă este abordarea ideii de om politic: Betrand-ministrul se dovedește a fi un individ rezonabil moral care se trezește într-o zi că este înghițit de personajul malefic al filmului: Statul. Sunt acțiuni politice care nu țin cont de individ, ci de un fel de caracatiță-sistem care împinge într-o direcție sau în alta omul. Olivier Gourmet face cu ocazia asta un tur de forță – primul său rol de ”one man show”.

L’exercice de l’État, de Pierre Schoeller (Franța, 2011)

Versailles, de Pierre Schoeller (Franța, 2008)

Pentru a merge mai departe Le grand jeu și Alice et le maire, superbele filme politice ale lui Nicolas Pariser

[FILM] Proxima, de Alice Winocour

Un crater de pe Lună îi poartă numele” este înștiințată Sarah Loreau (Eva Green) la venirea ei în complexul kazak de unde va decola în spațiu. Programul spațial în care o franco-germană, un american și un rus vor fi trimiși în misiune se numește Proxima, un nume atât de matern. Neîntâmplător, pentru Proxima este nu atât despre explorarea cosmosului, cât despre exploararea relației dintre o mamă și fiica ei.

Cordonul ombilical matern este urmărit pas cu pas și analizat, pus în oglindă cu legătura pe care omul o are cu Terra. La finalul filmului, este menționat termenul „separare ombilicală”, acea acțiune prin care corpul rachetei părăsește solul.

În filmele americane, este prezentă mereu ideea aceasta că Terra este un loc  dezolant și că trebuie să colonizăm spațiul. Mi-am dorit să inversez punctul de vedere și să arăt atașamentul față de Terra.” (Cahiers du cinéma, noiembrie 2019, nr. 760) Dincolo de relația maternă care reprezintă nucleul dur al întregului film, Winocour impune și o celebrare a Pământeanului atașat de eco-sistemul de aici: ploaia și colbul pustiului, natura în ansamblul ei.

Soko în Augustine, de Alice Winocour (2012) Fata levitand
Soko în Augustine, de Alice Winocour (2012)

Mă antrenez, privind lumea cu susul în jos, trăind într-o poveste cu finalul inversat. Citesc cărți cu partea de sus în jos, și urmăresc poveștile de la final înspre început.”, își notează protagonista în jurnal. Coprul ei trebuie să devină un „space body”, un supra-om, cu atribute diferite decât cele specifice pământenilor. Ideea explorării propriul corp, al mecanicii lui, al materialului, nu este nouă la Winocour. În Augustine (2012), filmul ei de debut, deja gândea raportul unei tinere (Soko) care suferă de o semipareză cu propriul corp și cu sexualitatea. În cabinetul unui doctor, membru al Academiei (Vincent Lindon), trupul fetei este măsurat și analizat, efectele bolii îi sunt cântărite.

Proxima, de Alice Winocour, Franța, 2019

Augustine, de Alice Winocour, Franța, 2012

[FILM] O Som ao Redor/ Zgomot în cartier, de Kleber Mendonça Filho

Recife, Brazilia. Un cartier în apropierea oceanului (pe care îl vedem, rar, pierdut, în uitare, în câteva cadre printre blocuri). Oamenii trăiesc într-un fel de bulă rezidenţială, sub patronajul „dezvoltatorului”, el însuşi locuitor în înălţimile unuia dintre blocuri, deasupra argaţilor. Statutul acestui individ, cu trecut misterios, este clarificat de-a lungul filmului, fără ca Kleber Mendonça Filho să îl vizeze în mod special. Din acest joc, interesul regizorului este de a reconstitui o frântură de Brazilie post-colonială, cu un trecut istoric udat de sclavie pentru secole bune.

În sensul ăsta, două momente ale filmului sunt relevante. Unul ar fi evantaiul de imagini alb-negru dintr-o perioadă în care sclavia fusese abolită: un alb care pare a fi un doctor consultă o bătrână, o tânără îmbrăcată ca de carnaval, o casă colonială de pe o plantaţie, un grup de creole care par să fi terminat procesul de alfabetizare. În acţiunea filmului brazilianului, sclavia nu pare să fi fost eradicată, ci reformulată. Patronul cartierului, deţinătorul unui adevărat micro-orăşel, este şi patronul unei mori de pe o plantaţie de trestie de zahăr, iar argaţii de atunci sunt cumpărătorii de apartamente de astăzi.

Dar în Zgomot în cartier, personajul central este sunetul, lăsând undeva în subsidiar, în mâna micilor detalii (pe care vrei sau nu să le vezi) monografia urbană a unui oraş însorit. De la vocile gălăgioase ale unor copii dintr-un părculeţ de la colţul străzii unde sunt înghesuiţi, la mesajele scrise pe drumul din faţa blocului care „tac”, de la o casnică dusă la exasperare de lătratul unui câine din curtea vecinilor (segment care livrează şi cele mai amuzante momente ale întregii pelicule) la sunetul nervos al aspiratorului căruia însă i se iartă păcatele atât timp cât absoarbe nu doar mizeria, ci şi fumul de iarbă expirat – toate ghidează filmul spre o simfonie de sunete care lucrează narativ.

Punctul de maximă eleganţă e atins în momentul în care proximitatea urbană este înlocuită de detașarea rurală, în inima unei vechi mori de trestie de zahăr, unde relaxarea auditivă vine ca o mană cerească. Dar acest schimb radical de peisaj nu are intenţia de a face un joc, deja uzat, de-a răul şi bunul între urban-rural, ci să servească drept punct culminant al poveştii sunetelor. După ce trec pe sub uşa unui vechi cinematograf părăsit (secvenţa preluând estetica filmelor europene coloniale, în contrast intenţionat cu rigurozitatea camerei de filmat din restul filmului), doi amorezaţi se aruncă în calea apei unei cascade asurzitoare, orice strigăt uman fiind îngropat de decibelii căderii apei. E momentul în care omul este anihilat, iar vocea-i este tratată drept un reziduu neglijabil.

Zgomot în cartier e un film despre ghetoizare urbană, este şi un experiment poetic al sunetului dar şi-ar putea revendica şi statutul de thriller. Încă de la bun început (furtul unui casetofon dintr-o maşină), un sentiment de insecuritate există. Apariţia unei echipe care propune locuitorilor străzii să vegheze zi şi noapte tot ce se petrece prin împrejurimi vine să pună gaz pe foc.

O Som ao Redor / Zgomot în cartier

de Kleber Mendonça Filho

Brazilia, 2012