[Les visages du film] Actrițele lui Michel Deville

Atenție, va curge cu actrițe franceze.

Michel Deville ar fi unul dintre cei mai stilaţi regizori francezi din toate timpurile, pe care îi cunosc. A debutat în 1960 cu Ce soir ou jamais, şi deşi nouvelle-vague-ul era ultima modă evolutivă artistico-filmico-teoretică, cumva a făcut notă discordantă cu tendinţele. E devărat, Jean Douchet îl includea în lumea noilor voci ale cinematografiei franceze, deşi Deville nu era un sectar, respectând litera noului val. Dacă ar fi să îl includem într-o tabără, ar sta confortabil alături de Resnais sau Agnes Varda, dar mai drept ar fi să îi recunoaştem vocea unică, stilul personal, şi apropierea de o manieră foarte americană de a vedea platoul de filmare. În primii săi ani de carieră, a colaborat cu Nina Companeez la scenariu şi montaj, iar detaliul ăsta este extrem de important pentru că doamna, printre altele promotoarea lui Brigitte Bardot ca produs cinematografic, şi-a spus cuvântul în modul în care persoanjele feminine au fost conturate. După ce Companeez a ieşit din decor, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine.

Sunt patru filme – Ce soir ou jamais (1960), Adorable menteuse (1961), A cause, à cause d’une femme (1962) şi L’Appartement des filles (1963) pe care eu le aşez sub aceeaşi umbrelă, a apartamentului (asta, pentru că, mai mult sau mai puţin se pretrec într-un apartament). Toate au un numitor comun mult mai important: mizează pe o aparentă formă de comedie în stil american anii ’30-’40, în care personajul central feminin ar putea foarte uşor caracterizată cu „frumoasă de pică, proastă de bubuie” (francezii au împământenită extresia „la ravissante idiote”).

După despărțirea de Companeez ca scenaristă, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine, în sensul că devine din ce în ce mai ofertante în materie de personaje, cu mai multă profunzime, la care s-ar adăuga şi o atenţie și mai insistentă pentru formă.

De-a lungul întregii lui cariere, Deville va cocheta cu jocul dintre teatru și film, explorându-i granițele. Apogeul îl va atinge, după mine, în superbul huis-clos cu Fanny Ardant în centrul atenției, Le Paltoquet.

Un alt element specific lui Deville este inpirația care i-o inspiră Place Pigalle. Pentru cine cunoșate toposul parisian, Pigalle este era cartierul localurilor des triptease, a prostituatelor, al traficurilor de tot felul, al flic-ilor truffaut-iști.







Un interlop la patru ace vrea să atragă în plasă trei stewardese, pentru a-i facilita traficul cu lingouri de aur. Asta, evident, implică jocul deville-ian al seducţiei: plimbare cu decapotabila şi vizite în costum alb luminos la apartamentul celor trei. Minuscula intrigă a traficului e doar încă un motiv de aventurat în futil, marca Deville. Mai mult, Deville cochetează mai evident ca niciodată cu teatrul, cu prestația. Încă de la primul lui film semnat singur, îşi tachina mizanscena cu un marivodaj ritualic. Dar aici, apropierea de teatru este şi mai evidentă, niciodată însă teoretizându-l şi transformându-l în formă de expresie (aşa cum a făcut Rivette). Probabil că Deville visase de mult la filmul ăsta, la momentul în care o să transforme un apartament în scenă: o cameră imensă este împărţită în trei dormitoare pentru simpaticele acompaniatoare de zbor, separate fiind de nişte uşi glisante. E rezonul compartimentării pentru a pune de o piesă de teatru ad-hoc, cu travesti şi schimb de roluri.






À cause, à cause d’une femme a fost un eşec în cinematografe, lucru care l-a împins pe Deville, cum era de aşteptat, să facă mai degrabă filme pe comandă, aşa cum e L’appartement des filles, Lucky Jo sau cel mai slab film al lui, On a volé la Joconde. Asta pentru a se reface financiar şi a deschide încă un capitol de filme hors-norme care, după mine, nu ar trebui să lipsească din colecţia de filme văzute de un cinefil decent. Într-un univers al juisării amoroase, cu jocuri şi manipulări sentimentale, nu puteau lipsi scenografiile iluministe: la trei ani distanţă, apar Benjamin ou Les mémoires d’un puceau / Benjamin sau Jurnalul unui virgin (1968) şi Raphaël ou le débauché / Raphael sau desfrânatul (1971). În Benjamin ou Les mémoires d’un puceau, un orfan (Pierre Clémenti) este trimis în casa unei rude bogate, pentru a-l lua sub custodie. Aici, educaţia severă a cărţilor este înlocuită cu cea a amorului. Şi e greu să o neglijezi în cadrul unui mic castel cu peluze verzi, servitoare gata să se ardă în numele dragostei, o stăpână a casei (Michèle Morgan) care a văzut multe la vremea ei şi un soţ (Michel Piccoli) care a ras tot ce e este pur pe o rază de 100 de kilometri. Există o preţiozitate niciodată căzută în penibil pe care Deville o abordează, lucru datorat în bună parte unui reglaj magistral de erotism şi pudibonderie. Dacă toate presmisele ar duce la un film erotic penibil – un virgin care vrea să scape de „acel ceva” -, Deville şi Companeez se joacă cu soarta protagonistului şi îl tachinează – întotdeauna este întrerupt de vreun incident -, făcând din caznele hormonale ale tânărului un spectacol pe cinste, cât un Parc Versailles.



În Raphaël ou le débauché, registrul se schimbă, la fel şi amplitudinea, în raport cu precedentul Benjamin ou Les mémoires d’un puceau . Comedia lejeră cochetă e înlocuită de un film melancolic și franc. O damă din lumea bună, văduvă, dar neretrasă la vreo mănăstire, ba dimpotrivă, e curtată de un Don Juan local. Ea (Françoise Fabian) spune nu, el (Maurice Ronet) insistă. Ea este o damă credincioasă, cuminte şi demnă, el un libertin beţiv şi pozitivist. Vorbim de unul dintre cele mai bine făcute filme ale lui Deville, pentru că nimic nu pare excesiv, asta şi pentru că, probabil, contribuţia Ninei Companeez la film este mult mai rezervată. Şi pentru prima oară, în filmografia lui Deville, vorbim şi despre personaje, şi nu doar despre tipologii. Excesul sexual devine mai carnal, iar pioşenia burgheziei contrastează cu libertinajul. Nepoatele contesei sunt mici iazuri de naivitate, bucurându-se de ieşirea la un bal, dar întotdeauna având grijă să îşi consulte tutorele-profesor, dar aspectul ăsta este unul mai degrabă decorativ (vezi scena şederii pe iarbă, în timp ce vizual, toată conversaţia este tratată de la distanţă, într-un plan larg). În schimb, când este vorba de nucleul filmului, atenţia scenariului cade pe străzile lăturalnice, în gros-plan-uri. Influenţa lui Buñuel nu e nici ea de neglijat. Belle du Jour fusese lansat cu ceva ani înainte. În filmul lui Deville, nu o să găsim niciodată mizerabilism naturist, excepţie va face doar La maladie de Sachs (1999). Până atunci însă, va prelua tema burghezei care vrea să cunoscă lumea, romantizând-o mai degrabă, în schimbul psihologizării. Dezamăgită că originile sănătoase şi reţinerea o separă de potenţialul amant indecent, cade ea însăşi în indecenţă, prostituându-se.













Must-uri de Michel Deville:

  • 1961 : Ce soir ou jamais
  • 1971 : Raphaël ou le Débauché
  • 1980 : Le Voyage en douce
  • 1981 : Eaux profondes
  • 1985 : Péril en la demeure
  • 1986 : Le Paltoquet
  • 1988 : La Lectrice
  • 1990 : Nuit d’été en ville
  • 1982 : La Petite Bande

Leave a Reply