[FILM] Camille Claudel 1915, de Bruno Dumont

În filmografia lui Bruno Dumont, Camille Claudel 1915 producea o premieră: pentru prima dată, regizorul distribuia într-un rol principal un actor profestionist, ba chiar cu o carte de vizită evident voluminoasă. Alegerea lui Binoche era o surpriză și pentru că Bruno Dumont e un regizor al ideilor, în care actorii pun în mișcare motive, tipologii, și mai puțin personaje în sensul clasic al termenului.

Juliette Binoche nu are machiaj. Şi nici filmul, în ansamblul lui. Pentru a o integra perfect în lumea nudă a filmului, Dumont îi evidenţiază ridurile faciale, îi anulează ţinuta pentru ca din banalitatea aparentă a prezenţei, să ţâşnească personlitatea actoricească. Cadrul în care pictoriţa Claudel, închisă de familia ultra-catolică, burgheză şi afectată de război, într-un sanatoriu, e rece. Impresionismului – atât de abuzat fără de viziune în astfel de filme zise „de epocă” – îi opune un minimalism pictural – cromatic (un albastru rece), și locativ (incinta unei mănăstiri).

Dumont schimbă şi regula aseptică, zgârgită de a filma. Guillaume Deffontaines e directorul de imagine care lucrează pentru prima dată pentru el. Planul-secvenţă e eliminat, scenele fiind cu mult mai franjurate, mai inventive şi atente la spaţiu. Foarte multe scene sunt lucrate pe trei paliere: actorul-obiect în prim-plan, actorul-subiect în plan secund şi “ceilalţi” în plan îndepărtat, care explică geometric trăirea personajului în sine. Claudel e în conflict cu sine, dar şi cu ceilalţi interlocutori. În fundal, întotdeauna se întâmplă să se găsească vreun colocatar al spitalului, minţi frânte, retardaţi şi călugăriţe fără identitate. Claudel e ultima suferindă dintr-o curte plină cu nebuni. Spre deosebire de ceilalţi, ea îşi simte singurătatea, izolarea şi nevoia (greu satisfăcută) de a ţine legătura cu cei din afară.

Dacă prima parte a filmului bate pasul pe loc – descriind mediul şi antagonizând starea mentală a lui Claudel cu feţele roase de carii, de defecte din naştere, de sunete nebuneşti ale femeilor fără nume debarasate de propriile familii -, spre final, lucrurile se încing, prin apariţia fratelui, un burghez obsedat de ţinută şi de Dumnezeu, un bolnav şi el în felul său.

În definitiv, Camille Claudel 1915 nu e un film biografic ortodox – se cunosc mult prea puține lucruri despre sejurul lui Claudel.

Ce îl interesează pe Dumont este forma profană a extazului religios.Feţele inexpresive, cretinoide, distrate de nebunie, fascinate de idioţenie potenţează stările de extaz (există chiar un moment precum în Hadewijch (2009), fata care trăieşte revelaţia divină prin intermediul un cânt dumnezeiesc dintr-o catedrală, fiind înlocuită de Binoche fascinată de nebunia formelor a două nebune care sunt puse să joace o piesă de teatru). Dincolo de asta, avem o exaltare a unui frate, zâmbind pe sub mustaţă, parcă îmbătat de graţia divină şi privirea ironică a călugărului.

Observația lui Dumont șocantă, dar definește întrgul univers în jurul căruia pendulează filozofia lui ca cineast.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *