Ieșit dintr-o relație, Frank Beauvais se trezește singur într-un sat alsacian. Între aprilie și octombrie 2016, vede mai bine de 400 de filme care îi vor servi ulterior drept ilustrație în acest jurnal intim de izolare – Ne croyez surtout pas que je hurle. De fapt, avem de a face cu un superb meta-documentar, în care verbul se ridică la nivelul unui Chris Marker.
Documentarul urmărește fragmente din cotidian. Actualitatea politică – efectele stării de urgență de după Charlie Hebdo, atacurile de la Nisa, criza migranților, mișcarea Nuits debouts, în paralel cu evoluția psihică a autorului, confruntat cu izolarea.
Esența demersului stă, totuși, în admirația pe care Beauvais o dezvoltă față de filme, făcând din Ne croyez surtout pas que je hurle, cel mai frumos portret al cinefilului pe care îl cunosc.
Ne croyez surtout pas que je hurle e unul dintre marile revelații ale ultimilor ani. Am încercat să traduc cât mai fidel fragmente din film. Mi se pare că a încerca să vorbești despre acest documentar ar face o nedreptate récit poetic-violent.
La momentul despărțirii, mă găsesc fără permis de conducere, în acest loc frumos, unde gesturile fiecăruia sunt privite din spatele perdelelor de la ferestrele uniform încadrate de jardiniere pline de mușcate. Dialectul alsacian este omniprezent. Aud foarte rar vorbindu-se franceză. Prima gară se găsește la 30 de kilometri. Niciun autobus nu trece. Niciun magazin prin apropiere. Nici măcar vreun bancomat. Exilul departe de Paris este trăit acum aici, unde opulența naturii ascunde banalitatea protestantă a vieții localnicilor. Majoritatea au crescut aici : școală, club de fotbal, căsătorie cu o fată de prin aceste locuri, muncă, familie, sat. Când venim din satul învecinat, aproape că suntem considerați déjà străini. Ținem să consturim case mari, să ne îngrijim grădina, să arătăm că trăim bine, în curățenie, cumsecade. Firmele din zonă continuă să angajeze. Înnumărăm trei biserici la 500 de locuitori. Cultural, e greu să ne satisfacem nevoia. Există un loc unde se citește, frecventat de vreo 20 de oameni, unde se servește vin alb. Pe timpul verii, în fața ferestrei mele se perindă turiști interesați de un sit troglodit, atracția comunei, iar sărăbători populare au loc din când în când, unde se dansează polka, musette și alte câteva varietăți germane. Când îi auzi, ai putea crede că suntem în urmă cu o jumătate de secol, chiar cu 65 de ani.
Nu ies mai deloc, iar dacă o fac, plimbarea solitară îmi dă o stare de spirit care împinge spre visare. Mă simt fără puteri, zdrobit. Am descoperit o formă de beție a singurătății care încet încet a devenit vertij. A fi singur înseamnă în primul rând plăcerea de a trăi în ritmul meu.
Nu mă văd cu oameni. Nu mai văd Omenirea. Incerc să o interpretez zi și noapte, singur, prin filme.
Filme mute intrate în domeniul public, pepite hollywood-iene, incunabula ale cinemaului sovietic, filme erotice scandinave, giallo, filme porno, drame nemțești, – toul merge. Nu mă pot opri. Descarc. Dezarhivez. Mă culc. și o iau de la capăt a doua zi.
Totul merge în ralanti. Minutele cântăresc tone. Disperarea și vulnerabilitatea îl împiedică să se concentreze. Nu știe ce să facă. Doarme puțin. Ia multe medicamente. Se trezește înaintea tuturor, palid tot. Fiecare gest al său trădează trăirile interioare. Ințelege că ceva nu merge. Eu aștept să fiu eliberat, ca timpul să treacă mai repede, să fiu deresponsabilizat de ceva care mă strivește. In a patra sau a cincea zi, îmi amintesc să îl fi auzit cum își exprimă admirația pentru Charles Vanel, figură patriarhală, așa cum îi plăcea, în genul lui Gabin, Bourvil, Pierre Fresnay, Noël-Noël. Mi-am zis că i-ar plăcea să vadă Le ciel est à vous de Jean Gremillon, un film din copilărie.
Pentru prima oară, văd un om murind sub ochii mei, îmi brațele mele, la mine acasă. Nu înțeleg. Sunt nervos. De ce mie ? De ce aici ? De ce să mori în fața unui film ?
Țara, cea a ziarelor, a informațiilor, a marilor orașe mai ales, a gărilor, a aeroporturilor, a primăriilor, a sălilor de spectacol, se află în continuare în stare de urgență. Surprinzător să vezi cum este întreținuă frica, cel mai bun aliat al său, prin control polițienesc, pază militară, percheziții. In numele datoriei, suntem chemați să fim vigilenți. Accentuăm neîncrederea, suspiciunea. Facem apel la valorile Republicii pe care le instrumentalizăm după bunul plac. (…) Nu maisunt idei care circulă, ci paravane, fetișuri.
M-am tot gândit cum va arăta următorul meu film. Cronica sau jurnalul par cele mai viabile opțiuni. Mă întreb asupra pertinenței demersului meu. Imi este teamă ca nu cumva să vprbesc la persoana I singural să nu pară un gest vanitos. Nu am ținut niciodată un jurnal mai mult de câteva zile, asta din lipsă de perseverență, dar mai ales dintr-o reținere umanistă, o teamă sp nu pot să tratez lucruirle cu detașarea necesară, păstrând o distanță față de timpurile noastre.
Sunt în situația unui toxicoman care pentru a se elibera de dependență, nu trebuie să se rupă de obieciuri, ci să le observe, să le comenteze. (…)Ies din impas, zicându-mi că important e să îmi pun întrebări la care să nu aștept răspunsuri. Cu atât mai bine, pentru că sunt incapabil să fac asta.
Descarc cam 100 de filme sovietice în trei zile. Atracția mea față de acest cinema de până la căderea Cortinei vine, dacă stau să mă gândesc, din faptul că personajele interoghează permanent locul lor în societate, modul de funcționare, utilitatea pe care o au în realizarea unei utopii colective. Chestionează problemele legate de putere și muncă, exercitarea autorității, educația, transmiterea datelor istorice. Eroul din Est se înscrie într-un raport dialectic și concret cu Lumea. Accentele doctrinare și ideologice nu mă deranjează. Demnitatea lui îl face mult mai simpatic decât personajele ficțiunilor occidentale, pentru care dreptul la plăcere este inalienabil. Acesta din urmă, rar se definește prin cetățenie, ci mai degrabă prin intermediul unui individ care își afirmă singularitatea.
Fiecare zi aduce cu ea propriia porție de siderare, de disperare și de doliu, care contribuie la izolarea mea de lume, încurajând claustrarea și autismul meu social. Sunt la două degete de renunțare. și totuși ceva în minte continuă să strige și e asurzitor.
E timpul ultimelor lucruri. Ultimele lucruri sunt întotdeauna mai excitante decât primele. Ultimul spălat de rufe, ultima întâlnire cu o mână de prieteni de prin împrejurimi, iltima plimbare în pădure, iltima cină în familie, ultimul film văzut într-un loc, ultima noapte, ultima zi la fel. (…) Ceva din minte pare să vrea continue a trăi. O energie creatoare, cevapoate mai puternic decât disperarea și întunericul. Lupta nu este câștigată, dar continuu.
Ne croyez surtout pas que je hurle
Frank Beauvais
Franța / 2019
Be First to Comment