Skip to content

Lună: iunie 2020

[FILM] In the Heat of the Night, de Wen Jiang

In the Heat of the Night (1994) ar putea fi varianta chineză a Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Cãtãlin Mitulescu, 2006). Tornatore a realizat în Europa prin “Malena” sau “Baaria” ceea ce Wen Jiang a însăilat în acest proiect, sublim, violent, sensibil, încărcat emotional și cu o sumedenie de referințe cinefile, biografice și istorice. Scena profesorului și elevii neascultători face trimitere directă la Quatre cents coups.

Ca să uiți de trecut, îl ironizezi. Asta pare să facă Wen Jiang, regizorul. Acțiunea se petrece de-a lungul unei veri toride, luminoase, unde totul este învăluit într-un auriu saturat acoperind delicat garderoba prăfuită a oamenilor. Se întâmpla Revoluția Culturală a poporului chinez. Jiang, spre deosebire de mulți alți regizori contemporani lui, tratează factorul istoric cu o deosebită relaxare. Vocea din off, folosindu-se de anii necesari detașării de evenimentele acelor vremuri, abordează un discurs foarte personal, în care recunoaște că amintirile sunt o formă de îmbinare a adevărului cu lucrurile închipuite. Vorbește de o anume tentație de a clădi mitologia personală pe o seamă de exagerări, acolo unde locurile sunt lăsate goale.

Schimbarea mi-a șters amintirile.

Nu pot să mai disting între ce este real, și ce este imaginat.

Yang guang can lan de ri zi (In the Heat of the night) (1994)

Stilul abordat pe toată durata filmului este unul de comedie relaxantă, și gândit ca o secvență de-o vară a unui probabil bildungsroman. Privirea către trecut este pusă sub o notă melancolică – Beijingul de atunci și adolescența fără griji, și orașul de astăzi și schimbările evidente. Wen Jiang ne trimite în direcția asta, a schimbării, trezindu-ne prin ultima scenă a filmului la realitatea cruntă pe care o trăiește, după ani: în scena de final, soarele nu își mai face apariția, lucrurile simple și plăcerea lor nu mai există. Se renunță la filmul color, iar scena de final este filmată în alb-negru, când, dintr-o limuzină albă, protagoniștii filmului, acum maturi, și îmbrăcați în cămăși apretate îl salută pe retardatul poveștii (care își face apariția secvențial), el, singurul neschimbat, călărind același băț gros și replicându-le „Proștilor!”.

In the Heat of the Night
de Wen Jiang
China, Hong-Kong / 1994
Leave a Comment

[Les visages du film] Fața neascunsă a lui Maurice Ronet

În Le feu follet (Louis Malle, 1963), Maurice Ronet interpretează rolul unui suicidar, internat într-un ospiciu. Louis Malle îi anticipează destinul. Pentru că Ronet a fost unul dintre acei actori autentici, capabil să își vândă totul pe platoul de filmare, Malle creează unul dintre cele mai percutante portrete masculine din cinematografia intimă mondială.

Rolul venea după Ascenseur pour l’échafaud (1958).

Ronet era un tip complicat. În viața reală, suferea de alcoolism, iar asta se vede în timp, dacă îi urmărești aparițiile. Degardarea fizică pe care o poți constata și la Simone Signoret, alcoolică și ea, spre finele carierei.

Le feu follet (Focul fatidic)
R. Louis Malle
Franța / 1963
Leave a Comment

[FILM exemplar] Le souffle, de Damien Odoul

Filmat în totalitate în alb și negru, Le souffle de Damien Odoul se joacă cu poezia carnalului. În mare, este vorba despre un adolescent care locuiește în banlieu-ul parisian, nevoit să își petreacă vacanța de vară la țară, în ograda unui unchi. Plictiseală, vară incinsă, un singur prieten, o pasiune făcută față de fiica unui muzician înstărit care locuiește într-un castel din apropiere.

Prin decizia de a filma în alb-negru, spațiul de desfășurare este departe de imaginea idilică a satului francez de la care te-ai aștepta să fie surpins în culori vii, tocite în lumina puternică a soarelui. Odoul anihilează această frumusețe, candoare pe care o intuiești pe ecran, e adevărat, pentru a face loc lucrurilor care dor. Este vorba despre maturizarea unui adolescent, spiritual și sexual. În spațiul ăsta calm din fundal, fapte interioare, pe care un medic ți le-ar explica ca fiind normale, se desfășoară într-o notă înfricoșătoare. O poezie a urâtului își face loc pentru a ne spune că prezența umană este infectă până și în cele mai verzi și liniștite locuri. Odoul e un Bresson modern și visceral! Inocența fetei cu măgarul din Au hasard Balthazar (1966) care își dorea doar un prieten era pângărită de bătrânul pervers care îi face avansuri grosolane.

Pe de altă parte, filmul are o încărcătură personală accentuată, după cum însuși Odoul declară pe pagina lui personală. Odoul accentuează existența a trei spații în care individul își duce existența. David (jucat impecabil de new-comer-ul Pierre-Louis Bonnetblanc) este asaltat de violența demonilor interiori. Plecând de la oniricul unui vis în care se imaginează nud și strâns de un bărbat supraponderal și aruncat într-o mare de noroi, care ulterior se usucă în razele-tinctură-de-iod, și trecând prin caznele trupului deschis pornirilor sexuale inexplicabile (pentru el): simulază un act sexual cu un copac, la fel și cu o starletă porno dintr-o revistă de profil. Alegerea înțeleaptă pe care Odoul o face este accea de a nu livra un input psihologic explicativ. Trasează fapte austere, aparent fără nicio legătură una cu cealaltă.

Le souffle este, de departe, cel mai bun film al lui Odoul. După ce a debutat cu Le souffle, și intrat în vizorul criticii dar cu foarte mari probleme de distribuție (în Franța, a fost lansat la doi ani după premiera venețiană), Odoul reia tema sexualității bolnave: în Errance (2003), Laetitia Casta joacă rolul unei femei abandonate de sinele propriu și bolnavă de dependență emoțională față de un ratat; în L’histoire de Richard O. (2007), Amalric este un dependent de sex bizar (cred că singurul lui film în care face sex pe bune) care îl îngroapă la final.

Le souffle
de Damien Odoul
Franța / 2001
Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Alex van Warmerdam

Arta cinematografică imaginată de Alex van Warmerdam e un foarte lung şir de cazne pe care individul trebuie să le (pe)treacă pentru detoxifierea de tabuuri: conflictul între clasele sociale, ciuma religiozităţii (cu accente din ce în ce mai sectare), codurile de conduită ale burgheziei ca formă ipocrită de a cenzura comportamente. Intri repede în universul lui, dacă accepţi că cea mai bună formă (a se citi: cea apropiată de onestitate) de a spune adevărul este de a pune degetul pe rană, asumându-ţi jocul comediei negre. Van Warmerdam, în spiritul tradiţiei oricărui regizor care vrea să nu pară angajat, îţi va spune că niciodată nu a intenţionat să reproducă realitatea şi să dezvolte o critică socială. Lucru care nu este chiar adevărat pentru că în orice cinema de tipul pe care şi olandezul îl ordonează, va exista întotdeauna lichidul abiotic al societăţii la care face referire. Astfel, filmele lui devin xenofobe fără xenofobie sau rasiste fără de rasism. Stilistic, olandezul se apropie de comedia absurdă belgiană, atât de delectabilă şi bine înfiptă azi în cinemaul popular al zonei.

Cu ce să începi în cazul lui Alex van Warmerdam, când totul pare simplu, dar complicat de orânduit? Olandezul e un personaj în sine complicat: cochetează cu pictura în tinereţe, apoi se apucă de teatru (serios şi profilic), pentru ca pe la mijlocul anilor 1980 să se apuce de primul lui film, Abel, cel care va da temperatura tuturor anilor de muncă care au urmat. Influenţa teatrului se simte: acţiunea se petrece, în mare parte, într-un apartament (recreat într-un studio), cu ecleraj cauciucat (vezi artificial). Cu De noorderlingen (1992), lucrurile încep să prindă mai mult curaj. Amplitutinea e mai mare: Warmerdam gândeşte un cartier rezidenţial izolat de restul lumii, la marginea unei păduri. Avem un poştaş indiscret, care nu rezistă impulsului de a deschide scrisorile destinatarilor, un măcelar nimfoman, un adolescent care se imaginează preşedintele Congoului, o nevastă ultrareligioasă în chip de sfântă, un vânător steril care nu îşi poate satisface nevasta şi o fată a Pădurii, misterioasă. Comedie  absurdă aruncată într-un spaţiu ca niciun altul.

Regizorul “Deus ex machina”. La acest domn olandez, care nu ratează niciodată ocazia să joace în filmele proprii, atenţia pentru toposul acţiunii se transformă în stil personal, iar mizanscena serveşte drept crez cinematografic. Alex van Warmerdam vede realitatea filmică drept un cumul de efecte ale aceleiaşi maşinării nevăzute. Acţiunea, ca să se deruleze, trebuie stimulată. Auteur-ul devine cel care mişcă iţele din teatrul de păpuşi. De aceea, de cele mai multe ori, filmele lui nu urmăresc un drum “cauză-efect”, scenele nu curg drept urmare a altora, ci se derulează impulsiv şi cu multe ruperi de ritm. Regizorul şi scenaristul (olandezul serveşte ambele poziţii în mod egal) par să stea undeva ascunşi şi să coordoneze întregul concurs de circumstanţe, cu o curiozitate de tipul “ce ar fi dacă?”. Crezul acesta a luat forma cea mai explicită în Ober, în care scenarist decidea soarta fiecărui personaj din tastat sau o schimba după fiecare backspace.

Intrusul. De la Teorema lui Pasolini, avem foarte multe exemple de filme în care prăpădul deznodământului este declanşat de intruziunea cuiva. În defintiv, nu asta este una dintre preceptele filmului, mai mult sau mai puţin convenţional? În multe dintre filmele lui van Warmerdam, ideea intrusului este extinsă la nivelul întregului construct locativ al individului. Apartamentul sau casa de locuit par să fie rupte de Restul Lumii prin nişte puncte de demarcaţie foarte clare. În Nordicii (1992), cartierul psuedo-rezidenţial se află la marginea unei păduri şi pe un câmp nisipos, iar dincolo de acestea, nimeni nu se perindă (în ciuda autobuzului care pleacă mai mereu gol). În Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009), toată acţiunea se petrece în jurul unei case burgheze modern-patinată, din mijlocul unui parc închis de arbori şi landă. Chiar şi atunci când spaţiul e gândit ca fiind implantat în mijlocul oraşului, o pustietate melancolică stă la locul ei, amintind te intimitatea decorului teatral, dar şi de un auto-izolaţionism pe care indivizii şi-l procură (trasul perdelelor e un loc comun al filmelor lui van Warmerdam). O angoasă a intrusului există în filmele lui, niciodată exploatată în mod explicit. Un bun exemplu este Discobolul de pe tocul ferestrei din Abel (1986), care pare tot timpul să ameninţe cu invadarea apartamentului.

În Borgman (2013), avem ingredientele clasice ale lui van Warmerdam: o acţiune presărată de momente negre și amuzante, un suprarealism care prin propria substanță ține de ciudațeniile de aici, și mai puțin de fantastic. Borgman e un tip misterios. După ce este alergat vreo 15 minute de un grup de localnici, alungat din văgăuna lui subterană, se postează în faţa unei case şi cere ajutor. Se va integra pe nevăzute în sânul familiei şi va porni asaltul asupra membrilor ei. Va opera în filmul său în limitele thriller-ului lynch-ian (coşmarurile din somn care tind să simuleze realitatea) şi ale perversităţii pasoliniene (breşa pe care intrusul o poate exploata este cea a pulsiunilor sexuale cărora personajul feminin nu le poate face faţă).

O ambiguitate planează voit asupra filmului, de la un capăt la celălalt, lucru care îţi dă libertatea să speculezi cât vrei. E Borgman un psihopat, suferind de frustrare anti-burgheză, care doar vrea să îşi exerseze puterile distructive? Sau un ultim lucid, parte dintr-o gaşcă, care vrea să salveze nişte copii din mâinile unei familii degenerate? Sau e doar o piesă de teatru în care fiecare e un personaj cu o misiune aparte, iar unii, totuşi, nu cunosc convenţiile, aşa cum se întâmpla în Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009)?

Leave a Comment

[FILM] Vivarium, de Lorcan Finnegan

Lorcan Finnegan gândește o atmosferă de acvariu, claustrofob, în care încă îi mai simți mocheta din plastic pe post de gazon, din spatele casei. Vivarium (selecționat în Semaine de la critique) este o fabulă imobiliară modernă, în care doi viitori însurăței (Imogen Poots și Jesse Eisenberg) își caută un loc să tragă, și ajung într-un cartier pavilionar din care nu mai pot ieși.

Vivarium ar putea fi un Truman Show – undeva, hors champ, se ascund poate spectatori însetați de reality show sângeros. Nu ai cum să eviți realitatea crizei economice irlandeze, unde visul locativ-imobiliar al multora s-a prăbușit. Filmul se transformă, astfel, într-o parodie lugubră: casele identic gândite sau curțile din spatele caselor, separate unele de celelalte de niște garduri de lemn de duzină. Iar cartierul devine un „vivarium”, un experiment cu autor necunoscut: cuplul primește mâncarea bine normată, în vid (și ironic, cadavrele sfârșesc a fi vidate în același ambalaj din plastic); inclusiv, copilul pe care trebuie să îl îngrijească ajunge într-un colet pe care scrie „Raise the child and be released”.

Ce este remarcabil în Vivarium, dincolo de originalitatea subiectului, este punerea în scenă generoasă. Filmul a dispus de vreo 4 milioane de euro, reușind cu banii aceștia să producă niște efcte vizuale care să nu pară cheap.

Altcumva, influențele plastice sunt numeroase. Poate cele mai frapante sunt referirile la norii din lucrările lui René Magritte și la tehnica lui „publicitară” de a lucra cu volumul și perspectiva.

Vivarium
de Lorcan Finnegan
Irlanda, Belgia, S.U.A. / 2019
Leave a Comment

Fișe de vizionare #1

Teret / Un transport periculos
de Ognjen Glavonic 
Serbia, Franța / 2018
**

Chenzina a propus filme mai ofertante. Gândit în legile minimalismului ortodox, curățel, conceptual, filmul nu te supără cu nimic. Vrând însă să explice o stare de spirit guvernată de instabilitate – bombardamentele NATO -, pe fondul unui road-trip în care fiecare scapă cum poate, Un transport periculos îți dă senzația de dejavu. Poezia scenei de final, în care tatăl expune povestea familială, conform căreia dintr-o nucă purtată în haine de defunctul înaintaș a luat naștere un ditamai copacul, hrănit de stârvul, putregaiul defunctului, vine prea târziu.

Houseboat / Casa flotantă
de Melville Shavelson
S.U.A. / 1958
*

Un film inutil, complet nefrecventabil astăzi. M-am intersectat cu el pe Arte, aruncându-mi un ochi. Cary Grant, tătic singur, trebuie să dribleze cu trei plozi în întreținere, și cum era de așteptat are nevoie de Sophia Loren, pe post de super-nanny. Loren joacă prost, ca de obicei. Dar ce face din film o oroare este încă reținerea pe care Melville Shavelson o manifestă încă pentru filmatul în locație. Scena drumului spre casa de vacanță și condusul simulat nu își mai au locul în 1958.

Les aventures d'Arsène Lupin / Aventurile lui Arsene Lupin
de Jacques Becker
Franța, Italia / 1957
**

Nu m-a împins vreo pasiune deosebite să filmul ăsta (foarte popular, printre francezi). Dar era un Jacques Becker. De Casque d’or, a auzit toată lumea. L-am văzut de câteva ori prin diverse configurații. Nu se regăsește printre filmele mele preferate, dar trebuie să recunosc că am o feblețe pentru Simone Signoret, iar referințele la Bal du moulin de la Galette m-au încântat mereu. În Aventurile lui Arsene Lupin, Robert Lamoureux interpretează personjul unui maestru al furturilor de tablouri valoroase și bijoux-uri scumpe. Eram doar curios să văd ce a mai realizat

Love Affair
R. Leo McCarey
S.U.A. - 1939
***

1939 vede intrarea în cinematografe a două filme în care Irene Dunne joacă alături de Charles Boyer: Love Affair și When Tomorrow Comes. Aparent, avem de a face cu povești de dragoste tipice. În Love Affair, un domn bine întâlnește o cântăreață trecută de prima tinerețe artistică. Nuanțele actorilor sunt desăvârșite. Nu avem de a face cu acel patos siropos în jocul actoricesc, iar scânteile dramatice nu sunt nici ele căutate. Love Affair se apropie foarte mult de realismul poetic al unui Carné, cea mai frumoasă scenă rămânând cea a discuției de pe ponton, în „bruma” nopții.

Love Affair (1939)
When Tomorrow Comes
de John M. Stahl
S.U.A., 1939
**

Charles Boyer este un pianist „european” care, aflat în State, întâlnește și se îndrăgostește de o chelneriță (Irene Dunne). When Tomorrow Comes este tipul de dramă pentru domnițe, și doar atât. Dar e interesant să privești acvariul în care cele două personaje își trăiesc drama: acțiunea se petrece in New York-ul de după Marea Criză, în care angajații restaurantului sunt uniți sub un sindicat, iar străzile mega-polisului au încă alura unui sat urban, în care încă mai există o anume melanj social. cam același efect ca în filmele lui Renoir, unde în Paris, burghezia se adâncea în cartierele populare ale orașului. Am citit acest articol din The New Yorker, și îl găsesc destul de instructiv.

The Host / Monstrul / Gwoemul
de Bong Joon Ho
Coreea de Sud / 2006
*****

Ar fi interesant să urmărești în zilele acestea de pandemie The Host, prima lovitură de gong pe Bong Joon Ho a tras-o pe scena internaționala a cinematografiei. E frumos cum geniul lui reușește să se folosească de toate codurile filmului de gen pentru a formula o caricatură a lumii de astăzi. Monstrul grafic e doar pretextul pentru a vorbi despre Coreea continuu la dispoziția Statelor Unite ale Americii, monstrul care distruge totul. Fata este căutată într-o lume care glisează – la Bong Joon Ho, ploaia creează inundații, amenință habitatul, erodează. Dezinformările legate de subiectul unui microb ieșit de sub microscoapele unui laborator militar american secret, criză amplificată de mass-media însele. Era 2006.

Tout en haut du monde (La capătul lumii)
de Rémi Chayé
Franța, Danemarca, Belgia, S.U.A. / 2015
**

Având în vedere nivelul foarte înalt pe care unele animații l-au atins, aș zice că Tout en haut du monde e destul de academică. Pentru un film de servit în familie, e perfect, dar nesatisfăcător pentru cei interesați de forme inedite de a desena.

El Ángel
de Luis Ortega
Argentina, Spania / 2018
****

El Ángel este precum o halucinație. Îl avem pe acest Lorenzo Ferro, acest Niels Schneider latino-american, în postura de licean făcător de ilegalități. Ce propune Ortega cu personajul lui este privirea angelică care devină o adevărată perversiune pe ecran. Carlos este un adolescent care prin forța lui de a apela la imaginarul colectiv – imaginea îngerului virgin, blond, cu părul cârlionțat – reușește să disimuleze crimele la care participă alături de familia unui coleg de școală. Nu e nimic în film care să indice vreo morală, o compasiune vizând victimele. El Ángel e mai degrabă o comedie neagră, care cu cât avansează mai mult, cu atât îți induce o stare de halucinație.

Les tontons flinguers
de Georges Lautner
Franța, Italia, Germania / 1963
*

Film-cult în Franța, complet expirat astăzi. Lautner, ca regizor, asemenea. M-am tot intersectat cu el pe la televiziunea publică franceză, semn că îl difuzează pentru o anumită generație de seniori. În schimb, Les Barbouzes (1964) mi se pare a fi îmbătrânit frumos.

Appaloosa
de Ed Harris
S.U.A. / 2008
****

L-am ratat la vremea lui. L-am găsit difuzat pe Arte, acum. Combinația Ed Harris, Viggo Mortensen și Renée Zellweger e una fericită. Western-ul în care liniștea comunității este întreruptă de venirea unei necunoscute e de când Lumea Western-ului. E adevărat, de data asta, animatoarea nu mai are accent ciudat – Jeanne Moreau, Brigitte Bardot sau Marlene Dietrich -, dar principiul este același. Dar combinația asta de western tipic – confruntarea Binelui și Răului -, e cumva umbrită de o abordare mai umană, mai profană, îmnpletită în jurului poveștii căsniciei dintre șerif și necunoscută târfă.

Leave a Comment

[FILM exemplar] The Crossing / Paar, de Goutam Ghose

În ultima vreme, mi-au ajuns pe sub ochi câteva nestemate din cinematografia, să spunem, indiană. Iar acest The Crossing / Paar (1984) de Goutam Ghose. Într-un sat din nord-vestul Indiei, la granița cu Bangladesh-ul, un tânăr țăran câștigă alegerile locale. Iar pentru asta, un conflict între caste apare, urmat de o sumedenie de omorouri, și alungarea indezirabililor.

Paar (1984) - IMDb

Ghose abordează realitatea sărăciei, a discriminării între caste, în contextul în care Guvernul central a stabilit un salariu minim garantat și pe care proprietarii de pământ trebuie să îl respecte:

Motivul? Nimic nou. E acel ceva care afecetază săracul, acel ceva pentru care este ucis, pentru care femeile sunt violate. Motivul sunt revendicările. În acest caz, să ne primim salariile care ni se cuvin. Asta e tot.

The Crossing / Paar de Goutam Ghose (1984)

Filmul e împărțit în două: o primă parte, cea a alungării, a comunității locale sărace, pentru care ste grea încăși procurarea kerosenului pentru iluminat. În partea a doua, protagoniștii devin alungații din sat, Naurangia (Naseeruddin Shah) și soția lui, Rama (Shabana Azmi). Pentru a săpa de vendeta locală, căreia îi cade victimă inclusiv învățătorul din sat, iau calea Calcuttei.

Oare proprietarul ne va vorbi, nouă, celor de Neatins?

The crossing / PAAR (1984)

Tonul angajat de Goutam Ghose este cel al discreției. Dar ce te frapează cel mai mult este maniera picturală, perfect coordonată a scenelor colective, care presupun un număr mare de personaje, efecte, violență: sunt două scene estetic desăvârșite – cea a grupului care se abate asupra satului, cu torțele în mână și care se pregătesc să dea foc colibelor; și cea a pierderii biletului de tren, în care Naurangia se chinuiește, printre sute de picioare, să îl recupereze de pe podeaua gării.

Cea de a doua parte a filmului împărumută din neorealsimul italian acea tușă de neputință, de disperare, pe care o găsești în filmele post-belice ale lui Rosselini sau la de Sica.

–          Știți că nu cred în castă sau în alte discriminări.

–          Dar noi, da!

THE CROSSING / PAAR (1984)

Dar The Crossing / Paar nu este doar un film angajat politic, ci și o comedie care cochetează cu naivitatea personajelor sale centrale. Fragilitatea lor e atașantă.

Nu ai cum să nu te amuzi la scena în care cei doi, ajunși la Calcutta, sunt introduși de către un cerșetor în secretele turistice ale orașului. În necunoștință de cauză, soția începe să se roage în fața unui turn pe care îl crede a fi un templu.

The Crossing / Paar
R. Goutam Ghose
India / 1984
Leave a Comment

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019
Leave a Comment

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes : Photo Thomas Scimeca
Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019
Leave a Comment