Skip to content

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes : Photo Thomas Scimeca
Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019
Published inCriticăFilm

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *