La fameuse invasion des ours en Sicile (2019) este o adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Dino Buzatti, asupra căreia Lorenzo Mattotti, încadrat de Thomas Bidegain și Jean-Luc Fromental, intervine pentru a-i asigura tranziția dinspre cartea pentru copii spre filmul de animație : totul este gândit drept o poveste la gura sobei, în fine, la gura grotei, spusă de doi saltimbanci care întâlnesc un urs în etate.
Una dintre specificitățile animației este absența catarsisului dat de filmarea propriu-zisă, când regizorul se află pe platoul de filmare și găsește soluțiile… În domeniul animației, totul se face de-a lungul timpului, și constă în a polisa. E ca un diamant: tăiem, tăiem, tăiem până ajungem la forma ideală, la claritatea dorită, la echilibrul perfect… Și mai sunt și lucrurile care nu stau niciodată scrise, în animație, care ies la suprafață în faza de „story board”, dar care sunt absente în faza de scenariu.
Lansat în secțiunea Un certain regard (Cannes, 2019), văd La fameuse invasion des ours en Sicile la nivelul lui Le Roi et l’Oiseau (Paul Grimault, 1953/1980). Ce remarci de la primele frame-uri este calitatea extraordinară a ilustrației, pas necesar în lumea animației pentru copii atât de serios confiscată de ilustrația computerizată „tip Hubba-Bubba”. Îi poți reproșa o anumită amorțeală pe ici și colo, dar din punct de vedere vizual, filmul este o grozăvie de neuitat, în care fiecare scenă este gândită ca un tablou în sine, cu propria-i cromatică și tempo. E o manieră simplificată de a ilustra, dar atât de densă cromatic – un amstec de creion gros, forme umplute de culoare fără nuanțe și animare computerizată.
Ai putea vedea:
La fameuse invasion des ours en Sicile, realizat de Lorenzo Mattotti, Franța/Italia, 2019
Le Roi et l’Oiseau, realizat de Paul Grimault , Franța, 1980
Putea fi un film kitsch, sau prețios, sau complet inutil. „Curiosa” este doar un film reușit din punct de vedere tehnic, dar plat și previzibil, lucru care care îl face irelevant. Și totuși, tipul ăsta de erotism inofensiv într-un cinema care devine din ce în ce mai abraziv, mai la obiect, mai obsedat de „să îți arăt eu cum stă treaba”, e bine-venit, de dorit, poate chiar necesar. Cu Noémie Merlant ( Portrait de la jeune fille en feu, 2019) în personaj principal care pendulează între doi domni pe care îi iubește în mod egal. Bun, îi poți reproșa lui Lou Jeunet bunele maniere, dorința obsesivă de a trata fiecare cadrul extrem de fotografic, și suntem îndreptățiți să o facem. Pe parcursul filmului, absența consistenței nu mai poate fi compensată de fotografiile frumos încadrate. Și ajungi să te gândești cu melancolie la filmul lui Bertrand Bonello, L’Apollonide (Souvenirs de la maison close).
Ai putea vedea:
Curiosa, realizat de Lou Jeunet, Franța, 2019
L’Apollonide(Souvenirs de la maison close), realizat de Bertrand Bonello, 2011
Portrait de la jeune fille en feu, realizat de Céline Sciamma, Franța, 2019
Despărțirile și eventualele regăsiri fac parte din educația sentimentală (drepturile de autor revin lui Flaubert).Iar ascensiunea către capitală e un motiv des întâlnit în literatură sau cinematografie. Propun aici două filme franceze excelente, care explorează într-un mod foarte personal această tematică : a schimbărilor pe care individul le suferă, dar și a evoluției emoțiilor.
Michaël Dacheux debutează cu acest L`amour debout (2018), lansat în programul ACID al ediției caneze din 2018 și preluat de Festivalul de Film de la Belfort (un mic festival dedicat autorilor debutanți și cu o foarte bună selecție an de an). Era normal să mă atașez de acest opus pentru că deține în el câteva ingrediente care mă interesează intens. Pe scurt, avem un Martin (Paul Delbreil) și o Léa (Adèle Csech), care se reîntâlnesc după ani la Paris, locul unde amândoi cred că pot să evolueze. Apetența pentru spațiul geografic conferă filmului un tonus rohmer-ian: Parisul străzilor istorice (Léa este ghid turistic al cartierelor mai puțin turistice), banlieu-ul rural și bucolic (Nogent-sur-Marne, Montfort-l’Amaury), o regăsire în Parc de la Villette, malurile Senei și Canal Saint Martin. Nimic nu este însă idealizat. E loc de multă poezie în acest Paris low-cost, în care individul nu este niciodată copleșit de măreția orașului, Paris intim, banal, locuibil.
Françoise Lebrun interpretează propriul rol, și de altfel o proiecție a La maman et la putain la Forum des images este integrată în film.
Jean Eustache, el însuși venit dintr-o
suburbie a Bordeaux-ului, e prezent în spiritul filmului, prin franchețea cu
care personajele se apropie unele de celălalte. Martin nu este doar un tânăr venit să devină
cineast, ci și să se definească pe sine. De altfel, ce Michaël Dacheux
sugerează este că pentru a deveni realizator, este necesară parcurgerea tuturor
lucrurilor mundane, aparent banale: Martin își descoperă homosexualitatea, o
reîntâlnește pe Léa, iubirea din adolescență – toate acestea alimentând personalitatea
viitorului autor.
Cu Mes provincials (Provincialii),
Jean-Paul Civeyrac încheagă fără dubiu cel mai bun film al său. Undeva pe la 20
de ani, descopeream „Les solitaires” (2000), „Fantômes” (2001) și Toutes ces belles promesses (2003),
filme care se jucau cu realul și ezotericul, care promiteau, dar nu convingeau
în final. Civeyrac, precum Jean-Claude Brisseau, nu știa să gestioneze perfect
acest melanj foarte riscant în caz de prost dozaj între aici și acolo,
pierzându-se în expuneri ezoterice exagerate. Ultimul semi-eșec de acest gen pe
care îl cunosc este încercarea lui Betrand Bonello cu „Zombi Child”, care nu a
fost totuși dezagreabil.
Mes provincials e o reușită, un film pe care publicul lui
Civeyrac îl merita. Filmat înțelept în alb și negru, pelicula vorbește despre
un adolescent venit la Paris pentru a urma cursurile unei școli de film. Un expozeu
foarte liric despre naivitatea tinereții, dar mai ales despre eșec, despre
devenire. Precum în debutul lui Dacheux,se vorbește despre cum sentimentele
evoluează, despre distanța care aduce uitarea. Etienne (Andranic Manet) pare
portretul unui student pe care Civeyrac însuși îl întâlnește pe coridoarele de
la „Paris-VIII”, acel tânăr pornit și revoltat, idealist, care în naivitatea sa
va eșua. Am în minte „J`embrasse pas” (1991)de André Téchiné, unde protagonistul
venea din Acvitania la Paris pentru a deveni actor și ajunge să se prostitueze.
Motivul pentru care îl iubesc pe Civeyrac ar fi pentru modul în care se înfățișează
drept un anacronic, un tip care prin filmele sale are curajul să vorbeacă
despre poezie, acolo unde nu mai este loc de ea, să forțeze o melancolie pe ecran
într-o epocă obsedată de narațiune și rezon.
Ambele filme prezentate aduc în prim-plan actori complet necuoscuți, cu un aer nou, prezențe încă neuzate pe marele ecran. Era nevoie de personaje încarnate de actori din noua gardă, pentru a ilustra tinerețea și începutul de drum, cărora să nu le atașezi incontrolabil alte orluri, alte intrigi, alte dezamăgiri.
Ai putea vedea:
L`amour debout, realizat de Michaël Dacheux, Franța, 2018
Mes provincials, realizat de Jean-Paul Civeyrac, Franța, 2017
J`embrasse pas, realizat de André Téchiné, Franța, 1991
La maman et la putain, realizat de Jean Eustache, Franța, 1973
