Skip to content

Autor: emmerdeur

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Alex van Warmerdam

Arta cinematografică imaginată de Alex van Warmerdam e un foarte lung şir de cazne pe care individul trebuie să le (pe)treacă pentru detoxifierea de tabuuri: conflictul între clasele sociale, ciuma religiozităţii (cu accente din ce în ce mai sectare), codurile de conduită ale burgheziei ca formă ipocrită de a cenzura comportamente. Intri repede în universul lui, dacă accepţi că cea mai bună formă (a se citi: cea apropiată de onestitate) de a spune adevărul este de a pune degetul pe rană, asumându-ţi jocul comediei negre. Van Warmerdam, în spiritul tradiţiei oricărui regizor care vrea să nu pară angajat, îţi va spune că niciodată nu a intenţionat să reproducă realitatea şi să dezvolte o critică socială. Lucru care nu este chiar adevărat pentru că în orice cinema de tipul pe care şi olandezul îl ordonează, va exista întotdeauna lichidul abiotic al societăţii la care face referire. Astfel, filmele lui devin xenofobe fără xenofobie sau rasiste fără de rasism. Stilistic, olandezul se apropie de comedia absurdă belgiană, atât de delectabilă şi bine înfiptă azi în cinemaul popular al zonei.

Cu ce să începi în cazul lui Alex van Warmerdam, când totul pare simplu, dar complicat de orânduit? Olandezul e un personaj în sine complicat: cochetează cu pictura în tinereţe, apoi se apucă de teatru (serios şi profilic), pentru ca pe la mijlocul anilor 1980 să se apuce de primul lui film, Abel, cel care va da temperatura tuturor anilor de muncă care au urmat. Influenţa teatrului se simte: acţiunea se petrece, în mare parte, într-un apartament (recreat într-un studio), cu ecleraj cauciucat (vezi artificial). Cu De noorderlingen (1992), lucrurile încep să prindă mai mult curaj. Amplitutinea e mai mare: Warmerdam gândeşte un cartier rezidenţial izolat de restul lumii, la marginea unei păduri. Avem un poştaş indiscret, care nu rezistă impulsului de a deschide scrisorile destinatarilor, un măcelar nimfoman, un adolescent care se imaginează preşedintele Congoului, o nevastă ultrareligioasă în chip de sfântă, un vânător steril care nu îşi poate satisface nevasta şi o fată a Pădurii, misterioasă. Comedie  absurdă aruncată într-un spaţiu ca niciun altul.

Regizorul “Deus ex machina”. La acest domn olandez, care nu ratează niciodată ocazia să joace în filmele proprii, atenţia pentru toposul acţiunii se transformă în stil personal, iar mizanscena serveşte drept crez cinematografic. Alex van Warmerdam vede realitatea filmică drept un cumul de efecte ale aceleiaşi maşinării nevăzute. Acţiunea, ca să se deruleze, trebuie stimulată. Auteur-ul devine cel care mişcă iţele din teatrul de păpuşi. De aceea, de cele mai multe ori, filmele lui nu urmăresc un drum “cauză-efect”, scenele nu curg drept urmare a altora, ci se derulează impulsiv şi cu multe ruperi de ritm. Regizorul şi scenaristul (olandezul serveşte ambele poziţii în mod egal) par să stea undeva ascunşi şi să coordoneze întregul concurs de circumstanţe, cu o curiozitate de tipul “ce ar fi dacă?”. Crezul acesta a luat forma cea mai explicită în Ober, în care scenarist decidea soarta fiecărui personaj din tastat sau o schimba după fiecare backspace.

Intrusul. De la Teorema lui Pasolini, avem foarte multe exemple de filme în care prăpădul deznodământului este declanşat de intruziunea cuiva. În defintiv, nu asta este una dintre preceptele filmului, mai mult sau mai puţin convenţional? În multe dintre filmele lui van Warmerdam, ideea intrusului este extinsă la nivelul întregului construct locativ al individului. Apartamentul sau casa de locuit par să fie rupte de Restul Lumii prin nişte puncte de demarcaţie foarte clare. În Nordicii (1992), cartierul psuedo-rezidenţial se află la marginea unei păduri şi pe un câmp nisipos, iar dincolo de acestea, nimeni nu se perindă (în ciuda autobuzului care pleacă mai mereu gol). În Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009), toată acţiunea se petrece în jurul unei case burgheze modern-patinată, din mijlocul unui parc închis de arbori şi landă. Chiar şi atunci când spaţiul e gândit ca fiind implantat în mijlocul oraşului, o pustietate melancolică stă la locul ei, amintind te intimitatea decorului teatral, dar şi de un auto-izolaţionism pe care indivizii şi-l procură (trasul perdelelor e un loc comun al filmelor lui van Warmerdam). O angoasă a intrusului există în filmele lui, niciodată exploatată în mod explicit. Un bun exemplu este Discobolul de pe tocul ferestrei din Abel (1986), care pare tot timpul să ameninţe cu invadarea apartamentului.

În Borgman (2013), avem ingredientele clasice ale lui van Warmerdam: o acţiune presărată de momente negre și amuzante, un suprarealism care prin propria substanță ține de ciudațeniile de aici, și mai puțin de fantastic. Borgman e un tip misterios. După ce este alergat vreo 15 minute de un grup de localnici, alungat din văgăuna lui subterană, se postează în faţa unei case şi cere ajutor. Se va integra pe nevăzute în sânul familiei şi va porni asaltul asupra membrilor ei. Va opera în filmul său în limitele thriller-ului lynch-ian (coşmarurile din somn care tind să simuleze realitatea) şi ale perversităţii pasoliniene (breşa pe care intrusul o poate exploata este cea a pulsiunilor sexuale cărora personajul feminin nu le poate face faţă).

O ambiguitate planează voit asupra filmului, de la un capăt la celălalt, lucru care îţi dă libertatea să speculezi cât vrei. E Borgman un psihopat, suferind de frustrare anti-burgheză, care doar vrea să îşi exerseze puterile distructive? Sau un ultim lucid, parte dintr-o gaşcă, care vrea să salveze nişte copii din mâinile unei familii degenerate? Sau e doar o piesă de teatru în care fiecare e un personaj cu o misiune aparte, iar unii, totuşi, nu cunosc convenţiile, aşa cum se întâmpla în Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009)?

[FILM] Vivarium, de Lorcan Finnegan

Lorcan Finnegan gândește o atmosferă de acvariu, claustrofob, în care încă îi mai simți mocheta din plastic pe post de gazon, din spatele casei. Vivarium (selecționat în Semaine de la critique) este o fabulă imobiliară modernă, în care doi viitori însurăței (Imogen Poots și Jesse Eisenberg) își caută un loc să tragă, și ajung într-un cartier pavilionar din care nu mai pot ieși.

Vivarium ar putea fi un Truman Show – undeva, hors champ, se ascund poate spectatori însetați de reality show sângeros. Nu ai cum să eviți realitatea crizei economice irlandeze, unde visul locativ-imobiliar al multora s-a prăbușit. Filmul se transformă, astfel, într-o parodie lugubră: casele identic gândite sau curțile din spatele caselor, separate unele de celelalte de niște garduri de lemn de duzină. Iar cartierul devine un „vivarium”, un experiment cu autor necunoscut: cuplul primește mâncarea bine normată, în vid (și ironic, cadavrele sfârșesc a fi vidate în același ambalaj din plastic); inclusiv, copilul pe care trebuie să îl îngrijească ajunge într-un colet pe care scrie „Raise the child and be released”.

Ce este remarcabil în Vivarium, dincolo de originalitatea subiectului, este punerea în scenă generoasă. Filmul a dispus de vreo 4 milioane de euro, reușind cu banii aceștia să producă niște efcte vizuale care să nu pară cheap.

Altcumva, influențele plastice sunt numeroase. Poate cele mai frapante sunt referirile la norii din lucrările lui René Magritte și la tehnica lui „publicitară” de a lucra cu volumul și perspectiva.

Vivarium
de Lorcan Finnegan
Irlanda, Belgia, S.U.A. / 2019

Fișe de vizionare #1

Teret / Un transport periculos
de Ognjen Glavonic 
Serbia, Franța / 2018
**

Chenzina a propus filme mai ofertante. Gândit în legile minimalismului ortodox, curățel, conceptual, filmul nu te supără cu nimic. Vrând însă să explice o stare de spirit guvernată de instabilitate – bombardamentele NATO -, pe fondul unui road-trip în care fiecare scapă cum poate, Un transport periculos îți dă senzația de dejavu. Poezia scenei de final, în care tatăl expune povestea familială, conform căreia dintr-o nucă purtată în haine de defunctul înaintaș a luat naștere un ditamai copacul, hrănit de stârvul, putregaiul defunctului, vine prea târziu.

Houseboat / Casa flotantă
de Melville Shavelson
S.U.A. / 1958
*

Un film inutil, complet nefrecventabil astăzi. M-am intersectat cu el pe Arte, aruncându-mi un ochi. Cary Grant, tătic singur, trebuie să dribleze cu trei plozi în întreținere, și cum era de așteptat are nevoie de Sophia Loren, pe post de super-nanny. Loren joacă prost, ca de obicei. Dar ce face din film o oroare este încă reținerea pe care Melville Shavelson o manifestă încă pentru filmatul în locație. Scena drumului spre casa de vacanță și condusul simulat nu își mai au locul în 1958.

Les aventures d'Arsène Lupin / Aventurile lui Arsene Lupin
de Jacques Becker
Franța, Italia / 1957
**

Nu m-a împins vreo pasiune deosebite să filmul ăsta (foarte popular, printre francezi). Dar era un Jacques Becker. De Casque d’or, a auzit toată lumea. L-am văzut de câteva ori prin diverse configurații. Nu se regăsește printre filmele mele preferate, dar trebuie să recunosc că am o feblețe pentru Simone Signoret, iar referințele la Bal du moulin de la Galette m-au încântat mereu. În Aventurile lui Arsene Lupin, Robert Lamoureux interpretează personjul unui maestru al furturilor de tablouri valoroase și bijoux-uri scumpe. Eram doar curios să văd ce a mai realizat

Love Affair
R. Leo McCarey
S.U.A. - 1939
***

1939 vede intrarea în cinematografe a două filme în care Irene Dunne joacă alături de Charles Boyer: Love Affair și When Tomorrow Comes. Aparent, avem de a face cu povești de dragoste tipice. În Love Affair, un domn bine întâlnește o cântăreață trecută de prima tinerețe artistică. Nuanțele actorilor sunt desăvârșite. Nu avem de a face cu acel patos siropos în jocul actoricesc, iar scânteile dramatice nu sunt nici ele căutate. Love Affair se apropie foarte mult de realismul poetic al unui Carné, cea mai frumoasă scenă rămânând cea a discuției de pe ponton, în „bruma” nopții.

Love Affair (1939)
When Tomorrow Comes
de John M. Stahl
S.U.A., 1939
**

Charles Boyer este un pianist „european” care, aflat în State, întâlnește și se îndrăgostește de o chelneriță (Irene Dunne). When Tomorrow Comes este tipul de dramă pentru domnițe, și doar atât. Dar e interesant să privești acvariul în care cele două personaje își trăiesc drama: acțiunea se petrece in New York-ul de după Marea Criză, în care angajații restaurantului sunt uniți sub un sindicat, iar străzile mega-polisului au încă alura unui sat urban, în care încă mai există o anume melanj social. cam același efect ca în filmele lui Renoir, unde în Paris, burghezia se adâncea în cartierele populare ale orașului. Am citit acest articol din The New Yorker, și îl găsesc destul de instructiv.

The Host / Monstrul / Gwoemul
de Bong Joon Ho
Coreea de Sud / 2006
*****

Ar fi interesant să urmărești în zilele acestea de pandemie The Host, prima lovitură de gong pe Bong Joon Ho a tras-o pe scena internaționala a cinematografiei. E frumos cum geniul lui reușește să se folosească de toate codurile filmului de gen pentru a formula o caricatură a lumii de astăzi. Monstrul grafic e doar pretextul pentru a vorbi despre Coreea continuu la dispoziția Statelor Unite ale Americii, monstrul care distruge totul. Fata este căutată într-o lume care glisează – la Bong Joon Ho, ploaia creează inundații, amenință habitatul, erodează. Dezinformările legate de subiectul unui microb ieșit de sub microscoapele unui laborator militar american secret, criză amplificată de mass-media însele. Era 2006.

Tout en haut du monde (La capătul lumii)
de Rémi Chayé
Franța, Danemarca, Belgia, S.U.A. / 2015
**

Având în vedere nivelul foarte înalt pe care unele animații l-au atins, aș zice că Tout en haut du monde e destul de academică. Pentru un film de servit în familie, e perfect, dar nesatisfăcător pentru cei interesați de forme inedite de a desena.

El Ángel
de Luis Ortega
Argentina, Spania / 2018
****

El Ángel este precum o halucinație. Îl avem pe acest Lorenzo Ferro, acest Niels Schneider latino-american, în postura de licean făcător de ilegalități. Ce propune Ortega cu personajul lui este privirea angelică care devină o adevărată perversiune pe ecran. Carlos este un adolescent care prin forța lui de a apela la imaginarul colectiv – imaginea îngerului virgin, blond, cu părul cârlionțat – reușește să disimuleze crimele la care participă alături de familia unui coleg de școală. Nu e nimic în film care să indice vreo morală, o compasiune vizând victimele. El Ángel e mai degrabă o comedie neagră, care cu cât avansează mai mult, cu atât îți induce o stare de halucinație.

Les tontons flinguers
de Georges Lautner
Franța, Italia, Germania / 1963
*

Film-cult în Franța, complet expirat astăzi. Lautner, ca regizor, asemenea. M-am tot intersectat cu el pe la televiziunea publică franceză, semn că îl difuzează pentru o anumită generație de seniori. În schimb, Les Barbouzes (1964) mi se pare a fi îmbătrânit frumos.

Appaloosa
de Ed Harris
S.U.A. / 2008
****

L-am ratat la vremea lui. L-am găsit difuzat pe Arte, acum. Combinația Ed Harris, Viggo Mortensen și Renée Zellweger e una fericită. Western-ul în care liniștea comunității este întreruptă de venirea unei necunoscute e de când Lumea Western-ului. E adevărat, de data asta, animatoarea nu mai are accent ciudat – Jeanne Moreau, Brigitte Bardot sau Marlene Dietrich -, dar principiul este același. Dar combinația asta de western tipic – confruntarea Binelui și Răului -, e cumva umbrită de o abordare mai umană, mai profană, îmnpletită în jurului poveștii căsniciei dintre șerif și necunoscută târfă.

[FILM exemplar] The Crossing / Paar, de Goutam Ghose

În ultima vreme, mi-au ajuns pe sub ochi câteva nestemate din cinematografia, să spunem, indiană. Iar acest The Crossing / Paar (1984) de Goutam Ghose. Într-un sat din nord-vestul Indiei, la granița cu Bangladesh-ul, un tânăr țăran câștigă alegerile locale. Iar pentru asta, un conflict între caste apare, urmat de o sumedenie de omorouri, și alungarea indezirabililor.

Paar (1984) - IMDb

Ghose abordează realitatea sărăciei, a discriminării între caste, în contextul în care Guvernul central a stabilit un salariu minim garantat și pe care proprietarii de pământ trebuie să îl respecte:

Motivul? Nimic nou. E acel ceva care afecetază săracul, acel ceva pentru care este ucis, pentru care femeile sunt violate. Motivul sunt revendicările. În acest caz, să ne primim salariile care ni se cuvin. Asta e tot.

The Crossing / Paar de Goutam Ghose (1984)

Filmul e împărțit în două: o primă parte, cea a alungării, a comunității locale sărace, pentru care ste grea încăși procurarea kerosenului pentru iluminat. În partea a doua, protagoniștii devin alungații din sat, Naurangia (Naseeruddin Shah) și soția lui, Rama (Shabana Azmi). Pentru a săpa de vendeta locală, căreia îi cade victimă inclusiv învățătorul din sat, iau calea Calcuttei.

Oare proprietarul ne va vorbi, nouă, celor de Neatins?

The crossing / PAAR (1984)

Tonul angajat de Goutam Ghose este cel al discreției. Dar ce te frapează cel mai mult este maniera picturală, perfect coordonată a scenelor colective, care presupun un număr mare de personaje, efecte, violență: sunt două scene estetic desăvârșite – cea a grupului care se abate asupra satului, cu torțele în mână și care se pregătesc să dea foc colibelor; și cea a pierderii biletului de tren, în care Naurangia se chinuiește, printre sute de picioare, să îl recupereze de pe podeaua gării.

Cea de a doua parte a filmului împărumută din neorealsimul italian acea tușă de neputință, de disperare, pe care o găsești în filmele post-belice ale lui Rosselini sau la de Sica.

–          Știți că nu cred în castă sau în alte discriminări.

–          Dar noi, da!

THE CROSSING / PAAR (1984)

Dar The Crossing / Paar nu este doar un film angajat politic, ci și o comedie care cochetează cu naivitatea personajelor sale centrale. Fragilitatea lor e atașantă.

Nu ai cum să nu te amuzi la scena în care cei doi, ajunși la Calcutta, sunt introduși de către un cerșetor în secretele turistice ale orașului. În necunoștință de cauză, soția începe să se roage în fața unui turn pe care îl crede a fi un templu.

The Crossing / Paar
R. Goutam Ghose
India / 1984

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019