Skip to content

Categorie: Animație

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019

[ANIMAȚIE] Panique au village, de Stéphane Aubier și Vincent Patar

Imagine luată de aici

Cu ocazia animației ăsteia, am mai învățat un cuvânt nou: frappandigues (fr. Nebuni, lunatici). Pentru că despre asta este vorba în „Panique au village”, animație europeană: un cal vorbitor pe nume… Cal, un cowboy pe care îl cheamă Cow-boy şi un indian (Indian) care locuiesc împreună, având ca vecin un ţăran mititel cu o nevastă… suculentă. Belgienii Stéphane Aubier şi  Vincent Patar pun de un lung-metraj animat după ce începând cu 2003 produceau pentru Canal + un serial omonim (se găsește integral pe Youtube.com).

Cu un stil animat excepțional –figurine din rășină cu suport oval la bază, precum cele cu care ne jucam noi imediat după 1990 și le găseam fie ca surprize la acadele, fie, ceva mai târziu, în jocurile de strategie cu cai și călăreți – , belgienii joacă la baza fileului, fiind atenți la detaliu. În rest,   plotul ar putea fi unul convențional: trei prieteni pornesc într-o aventură. Numai că miza este una delirantă – recuperarea a trei pereți de casă, furați de niște creaturi acvatice dubioase.

Personajul care m-a marcat pe mine este vecinul celor trei eventurieri: un bătrânel crizat, care țipă în fiecare replică. Vocea este asigurată de Benoit Poelvoorde, despre care cei doi realizatori spun așa: “Niciodată nu va respecta textul. Improvizează fără oprire, folosindu-se de stilul său și ideile personale. Norocul lui a fost că țăranul este un personaj care suferă de delir. Iar Benoit a putut delira cât a vrut. Când oferă trei versiuni diferite, nu știi pe care să o alegi.” (interviu pentru defunctul excessif.com)

Scene și motive hilare – țăranul mâncând o felie imensă de pâine prăjită cu Nutella, măcarul-toboșar, calul vorbitor la telefon sau conectat la paginile de cumpărături on-line, etc. – toate duc într-o direcție perfectă: inovație fără limite, absurd, umor.

Panique au village / Panică în oraș

Stéphane Aubier, Vincent Patar

Belgia, 2009

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

Banda desenată își plasează de cele mai multe ori acțiunea în acel urban în care eroul pare a fi izolat în misiunea lui. Drama personală a individului este încadrată și se plimbă din ramă în ramă. E caricaturalul, simplitatea. Debutul lui Jérémy Clapin, J’ai perdu mon corps (Semaine de la critique, la Cannes, 2019) își dorește să păstreze acest spirit anxiogen, asfixiant, specific B.D.-urilor. Iar rezultatul este unul remarcabil. E o poveste despre două corpuri înstrăinate, lucru care permite din punct de vedere narativ un expozeu paralel a două fire succesive : o palmă care traversează orașul pentru a se alătura „proprietarului”, și proprietarul și intriga care l-a dus la „despărțirea” de palmă. E o formă materializată de a vorbi despre înstrăinarea de sine și regăsirea, dar și o poezie animată despre legăturile dintre corp și trecut. Naoufel, protagonistul întregii aventuri, e bântuit de imaginea copilăriei, cu flashback-uri în alb-negru care surprind scene familale : un braț care se întinde spre un buchet de trandafiri, un pian, o figurină Neil Armstrong, un casetofon mobil cu funcție de înregistrare, un glob pământesc, un accident de mașină.

Nimic nu pare stabil : prezentul e umplut de speranță, trecutul omniprezent, cotidianul  febril și tulbur, iar filmul nu încetează să sară de la o temporalitate la alta, dar și dintr-un sens în altul, făcând appel la ochi, ureche, mână. Face acest drum în toate sensurile, de la emoția cea mai concretă la cea mai profundă. (…) Pentru că în acest film în care moartea și tristețea se învârt în jurul unui erou atașant și fragil, totul lucrează fără oprire să exprime ce înseamnă a fi în viață.

Florence Maillard în Cahiers du cinéma (Numărul 760, noiembrie, 2019).

[ANIMAȚIE] La fameuse invasion des ours en Sicile, de Lorenzo Mattotti

La fameuse invasion des ours en Sicile (2019) este o adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Dino Buzatti, asupra căreia Lorenzo Mattotti, încadrat de Thomas Bidegain și Jean-Luc Fromental, intervine pentru a-i asigura tranziția dinspre cartea pentru copii spre filmul de animație : totul este gândit drept o poveste la gura sobei, în fine, la gura grotei, spusă de doi saltimbanci care întâlnesc un urs în etate.

Una dintre specificitățile animației este absența catarsisului dat de filmarea propriu-zisă, când regizorul se află pe platoul de filmare și găsește soluțiile… În domeniul animației, totul se face de-a lungul timpului, și constă în a polisa. E ca un diamant: tăiem, tăiem, tăiem până ajungem la forma ideală, la claritatea dorită, la echilibrul perfect… Și mai sunt și lucrurile care nu stau niciodată scrise, în animație, care ies la suprafață în faza de „story board”, dar care sunt absente în faza de scenariu.

Jean-Luc Fromental într-un interviu pentru C.N.C. (7 octombrie 2019).

Lansat în secțiunea Un certain regard (Cannes, 2019), văd La fameuse invasion des ours en Sicile la nivelul lui Le Roi et l’Oiseau (Paul Grimault, 1953/1980). Ce remarci de la primele frame-uri este calitatea extraordinară a ilustrației, pas necesar în lumea animației pentru copii atât de serios confiscată de ilustrația computerizată „tip Hubba-Bubba”. Îi poți reproșa o anumită amorțeală pe ici și colo, dar din punct de vedere vizual, filmul este o grozăvie de neuitat, în care fiecare scenă este gândită ca un tablou în sine, cu propria-i cromatică și tempo. E o manieră simplificată de a ilustra, dar atât de densă cromatic – un amstec de creion gros, forme umplute de culoare fără nuanțe și animare computerizată.

Ai putea vedea:

La fameuse invasion des ours en Sicile, realizat de Lorenzo Mattotti, Franța/Italia, 2019

Le Roi et l’Oiseau, realizat de Paul Grimault , Franța, 1980