Categorie: Critică

[FILM] Gloria mundi, de Robert Guédiguian

[FILM] Gloria mundi, de Robert Guédiguian

Published by emmerdeur on 2020-07-18

Gloria mundi de Robert Guédiguian este un film care, dacă ar fi să îi forțăm o categorisire, ar intra sub umbrela „cinemaului social”: în Marsilia, o familie reunită se confruntă cu tot felul de mutații intime și sociale. Ariane Ascaride și Jean-Pierre Darroussin, actori-fetiș ai lui Guédiguian, formează un cuplu, completat recent de fostul bărbat întors din închisoare și iubitor de haikuri. Cei trei vor dădăci rănile și conflictele celor 2 fiice vitrege, diametral opuse. Un capitol întreg ar merita dedicat lui Anaïs Demoustier, o actriță care evoluează de la un film la altul.

Toată lumea doarme.
Nimic între mine și lună.

Într-o peșteră, am intrat.
Am ieșit, dând laoparte praful.
Iată ce păstrez.

Calitatea supremă a filmului este sinceritatea. Guédiguian înţelege importanţa pertinenţei naraţiunii, în care tușele sociale nu te rănesc, și nu sunt nici moralizatoare. Ba dimpotrivă, Gloria mundi (2019) este destul de lucid încât să facă un pas în spate și să își privească personajele de la distanță. Avem un real topos familial, cele două fiice și poveștile lor de cuplu fiind cele mai bune exemple: pe de o parte, fiica-antreprenor, evoluată social (dar cățărată pe spatele săracilor care vin să își amaneteze bunurile pe sume derizorii); de cealaltă parte, fiica din prima căsătorie, vânzătoare într-un magazin de haine, cu copil și bărbat, șofer de Uber.

– Și tu, Mathilda, muncești?
– Da, ca vânzătoare. Sunt în perioada de probă. Și apoi, mă dau afară.
– Nu e sigur. Vezi totul în negru.
– Patroanei îi convine. O să-și caute o alta. O poloneză, o româncă. Și eu aș face la fel.
Gloria mundi, de Robert Guédiguian (2019)

Nuanțele personajelor prind astfel contur și alimentează un film care pe hârtie ar putea suna fad și fără pic de originalitate. Dar nu este cazul. Pentru că firul dramatic este unul autentic, conectat la realitate, dar niciodată subordonat ei.

Cum este cazul și în altele, filmul lui Guédiguian este unul asumat politic. Analizează societatea franceză prin intermediul luptei de clasă și recurge la un montaj metaforic care face referire la școala sovietică de cinema (scena din deschidere este de altfekl dedicată lui Artavazd Pelechian, una dintre principalele figuri ale vremii).
Vincent Tabourey în Positif / numărul 706, decembrie 2019

În final, Gloria mundi confruntă măreția oamenilor (sic transit gloria mundi – așa trece gloria lumii) cu micimea existenței lor. O lume veche se destramă prin lipsa de solidaritate. Loc de idealism nu mai este.

[FILM] In the Heat of the Night, de Wen Jiang

[FILM] In the Heat of the Night, de Wen Jiang

Published by emmerdeur on 2020-06-23

In the Heat of the Night (1994) ar putea fi varianta chineză a Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Cãtãlin Mitulescu, 2006). Tornatore a realizat în Europa prin “Malena” sau “Baaria” ceea ce Wen Jiang a însăilat în acest proiect, sublim, violent, sensibil, încărcat emotional și cu o sumedenie de referințe cinefile, biografice și istorice. Scena profesorului și elevii neascultători face trimitere directă la Quatre cents coups.

Ca să uiți de trecut, îl ironizezi. Asta pare să facă Wen Jiang, regizorul. Acțiunea se petrece de-a lungul unei veri toride, luminoase, unde totul este învăluit într-un auriu saturat acoperind delicat garderoba prăfuită a oamenilor. Se întâmpla Revoluția Culturală a poporului chinez. Jiang, spre deosebire de mulți alți regizori contemporani lui, tratează factorul istoric cu o deosebită relaxare. Vocea din off, folosindu-se de anii necesari detașării de evenimentele acelor vremuri, abordează un discurs foarte personal, în care recunoaște că amintirile sunt o formă de îmbinare a adevărului cu lucrurile închipuite. Vorbește de o anume tentație de a clădi mitologia personală pe o seamă de exagerări, acolo unde locurile sunt lăsate goale.

Schimbarea mi-a șters amintirile.
Nu pot să mai disting între ce este real, și ce este imaginat.
Yang guang can lan de ri zi (In the Heat of the night) (1994)

Stilul abordat pe toată durata filmului este unul de comedie relaxantă, și gândit ca o secvență de-o vară a unui probabil bildungsroman. Privirea către trecut este pusă sub o notă melancolică – Beijingul de atunci și adolescența fără griji, și orașul de astăzi și schimbările evidente. Wen Jiang ne trimite în direcția asta, a schimbării, trezindu-ne prin ultima scenă a filmului la realitatea cruntă pe care o trăiește, după ani: în scena de final, soarele nu își mai face apariția, lucrurile simple și plăcerea lor nu mai există. Se renunță la filmul color, iar scena de final este filmată în alb-negru, când, dintr-o limuzină albă, protagoniștii filmului, acum maturi, și îmbrăcați în cămăși apretate îl salută pe retardatul poveștii (care își face apariția secvențial), el, singurul neschimbat, călărind același băț gros și replicându-le „Proștilor!”.

In the Heat of the Night
de Wen Jiang
China, Hong-Kong / 1994

[FILM] Vivarium, de Lorcan Finnegan

[FILM] Vivarium, de Lorcan Finnegan

Published by emmerdeur on 2020-06-18

Lorcan Finnegan gândește o atmosferă de acvariu, claustrofob, în care încă îi mai simți mocheta din plastic pe post de gazon, din spatele casei. Vivarium (selecționat în Semaine de la critique) este o fabulă imobiliară modernă, în care doi viitori însurăței (Imogen Poots și Jesse Eisenberg) își caută un loc să tragă, și ajung într-un cartier pavilionar din care nu mai pot ieși.

Vivarium ar putea fi un Truman Show – undeva, hors champ, se ascund poate spectatori însetați de reality show sângeros. Nu ai cum să eviți realitatea crizei economice irlandeze, unde visul locativ-imobiliar al multora s-a prăbușit. Filmul se transformă, astfel, într-o parodie lugubră: casele identic gândite sau curțile din spatele caselor, separate unele de celelalte de niște garduri de lemn de duzină. Iar cartierul devine un „vivarium”, un experiment cu autor necunoscut: cuplul primește mâncarea bine normată, în vid (și ironic, cadavrele sfârșesc a fi vidate în același ambalaj din plastic); inclusiv, copilul pe care trebuie să îl îngrijească ajunge într-un colet pe care scrie „Raise the child and be released”.

Ce este remarcabil în Vivarium, dincolo de originalitatea subiectului, este punerea în scenă generoasă. Filmul a dispus de vreo 4 milioane de euro, reușind cu banii aceștia să producă niște efcte vizuale care să nu pară cheap.

Altcumva, influențele plastice sunt numeroase. Poate cele mai frapante sunt referirile la norii din lucrările lui René Magritte și la tehnica lui „publicitară” de a lucra cu volumul și perspectiva.

Vivarium
de Lorcan Finnegan
Irlanda, Belgia, S.U.A. / 2019

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Published by emmerdeur on 2020-06-02

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

Bêtes blondes : Photo Basile Meilleurat, Thomas Scimeca

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Published by emmerdeur on 2020-05-23

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018