Skip to content

Categorie: Critică

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.

L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort  este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze.  Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!

L’angle mort (2019)
L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

În Vif-argent (Argint-viu), Juste (Thimotée Robart) este întrebat de un medic de ce îi este frică iar el îi răspunde că „îi este teamă să nu devină invizibil din nou”. Juste e un Caron modern care asistă oamenii spre tărâmul de dincolo. Scena care se petrece în incinta unei săli de consultații tapetată cu bucăți mari de faianță albă este o referință directă la filmele expresionniste cu mutanți și experimente medicale din anii `20.

Vif-argent e o lungă poezie a trecerilor din lumea de aici și cea de dincolo. Dar spre deosebire de o sumedenie de propuneri cinematografice anterioare, factorul „originalitate” în filmul lui Stéphane Batut este asigurat de ambiguitatea prezentului: personajele trăiesc aici sau sunt deja dincolo? Pentru că în filmul de debut al lui Stéphane Batut materia nu dă garanția existenței.

Vârful intrigii este atins când o tânără (Judith Chemla) îl întâlnește pe Juste și este convinsă că el este băiatul cu care a avut o aventură cu mulți ani în urmă.

– De când locuiești într-o casă abandonată?

– Te deranjează?

– Mă impresionează.

– Și înainte?

– Înainte ce?

– Nu știu, înainte. Când erai copil, cu părinții tăi.

– E mult de atunci. Nu îmi mai aduc aminte. E grav, doctore?

– Nu știu. Puțin, da. Poate că mâine o să mă uiți.

– Atunci nu te mai las. Așa, o să trăim în prezent.

Vif-argent, de Stéphane Batut (2019)

La fiecare pasaj către Dincolo, Mortul este pus să evoce un moment plăcut al vieții. Așa apar grădini tropicale luxuriante sau traversări montane în mijlocul iernii. Invizibilitatea sau vizibilitatea îi dau lui Juste acces la cele două lumi, iar asta îi accentuează caznele ființei. Pentru că Vif-argent (Premiul Jean Vigo, 2019) ar fi și o poveste despre o dragoste imposibilă. Cei doi îndrăgostiți sunt separați de materie, și singurul liant ar fi memoria, amintirea.

Filmul  m-a dus cu cândul la Jean-Paul Civeyrac. Abordarea poetică e similară. Însă Batut este cu mult solar, impresionist în modul în care âși gândește compozițiile.

Vif-argent
R. Stéphane Batut
Franța, 2019
Premiul Jean Vigo 2019

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei  nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.

Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?

– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.

La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile.  (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.

Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019
La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019

[FILM] La femme de mon frère, de Monia Chokri

La femme de mon frère este filmul de debut al (de acum) cineastei canadiene Monia Chokri, pe care o știm din Les amours imaginaires (2010). Pupilă a lui Dolan, Chokri și-a prezentat filmul la Cannes, în 2019, în secțiunea Un Certain Regard.

Cu cât ești mai prost și arăți mai bine, cu atât viața ta are mai puține șanse să fie mizerabilă.

Personajele feminine ușor (mai mult) defazate nu sunt o noutate în cinemaul recent. Îmi vine în minte, de exemplu, Laetitia Dosch în Jeune femme, de Léonor Serraille (2017). Reluând vâna narativă a unei Valérie Donzelli, Chokri construiește imaginea unei tinere absolvente de facultate care după ce își prezintă lucrarea de doctorat – Antonio Gramsci – Intersecții ale dinamicilor familiale și politice la continuatorii lui Antonio Gramsci – se găsește fără sens profesional. Ironic, pe frontispiciul Universității din Quebec, stă scris Université Notre-Dame, employeur #1 au Québec.

Fă ca mine. Practică nihilismul fericit. Înstrăinează-te de propriile sentimente. Ignoră-le pe cât posibil. Nu le vei mai simți deloc.

Nici nu aș zice că ești consilierul psihologic al Ministrului Economiei.

Fără domiciliu fix, Sophia trăiește când în apartamentul fratelui, când în casa părinților (tatăl, „fost comunist care joacă la bursă pe internet”). E un prilej excelent de a cunoaște forța acestei actrițe minunate, Anne-Élisabeth Bossé, care prin prestația ei face să acopere toate păcatele pe care orice realizator tânăr este în primejdie să le comită. Aventurile tinerei cad uneori greu, intensifică vertijul regizoral iar momentul culminant – conflictul din casa părinților – vine prea târziu. E tentația de a spune prea mult, din dorința de a te asigura că mesajul a fost transmis sau din frica personajului care trebuie să câștige în consistență.

Dar La femme de mon frère rămâne un film demn de luat în serios pentru că energizează cinematograful. Preluând verbul filmelor bune americane – Woody Allen rămâne o referință clară, Monia Chokri absoarbe o suită de motive ale nouvelle-vague-ului francez. Poezia filmului este densă, montajul nervos-franjurat prin angajarea a nenumărate elipse. Kilometrajul este marcat prin momente muzicale și de dans, pentru a parcurge următorul capitol.

Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974)

Se simt influențe și mai recente, cum ar fi Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974), după romanul omonim al lui Georges Perec (scena reclamelor luminoase), combinat cu Les amants du Pont-Neuf (Leos Carax Franța, 1991), în special scena în care personajul lui Binoche se apleacă pentru a privi la demisolul unei clădiri oamenii dintr-o discotecă.