Skip to content

Categorie: Filme exemplare

[FILM exemplar] Le souffle, de Damien Odoul

Filmat în totalitate în alb și negru, Le souffle de Damien Odoul se joacă cu poezia carnalului. În mare, este vorba despre un adolescent care locuiește în banlieu-ul parisian, nevoit să își petreacă vacanța de vară la țară, în ograda unui unchi. Plictiseală, vară incinsă, un singur prieten, o pasiune făcută față de fiica unui muzician înstărit care locuiește într-un castel din apropiere.

Prin decizia de a filma în alb-negru, spațiul de desfășurare este departe de imaginea idilică a satului francez de la care te-ai aștepta să fie surpins în culori vii, tocite în lumina puternică a soarelui. Odoul anihilează această frumusețe, candoare pe care o intuiești pe ecran, e adevărat, pentru a face loc lucrurilor care dor. Este vorba despre maturizarea unui adolescent, spiritual și sexual. În spațiul ăsta calm din fundal, fapte interioare, pe care un medic ți le-ar explica ca fiind normale, se desfășoară într-o notă înfricoșătoare. O poezie a urâtului își face loc pentru a ne spune că prezența umană este infectă până și în cele mai verzi și liniștite locuri. Odoul e un Bresson modern și visceral! Inocența fetei cu măgarul din Au hasard Balthazar (1966) care își dorea doar un prieten era pângărită de bătrânul pervers care îi face avansuri grosolane.

Pe de altă parte, filmul are o încărcătură personală accentuată, după cum însuși Odoul declară pe pagina lui personală. Odoul accentuează existența a trei spații în care individul își duce existența. David (jucat impecabil de new-comer-ul Pierre-Louis Bonnetblanc) este asaltat de violența demonilor interiori. Plecând de la oniricul unui vis în care se imaginează nud și strâns de un bărbat supraponderal și aruncat într-o mare de noroi, care ulterior se usucă în razele-tinctură-de-iod, și trecând prin caznele trupului deschis pornirilor sexuale inexplicabile (pentru el): simulază un act sexual cu un copac, la fel și cu o starletă porno dintr-o revistă de profil. Alegerea înțeleaptă pe care Odoul o face este accea de a nu livra un input psihologic explicativ. Trasează fapte austere, aparent fără nicio legătură una cu cealaltă.

Le souffle este, de departe, cel mai bun film al lui Odoul. După ce a debutat cu Le souffle, și intrat în vizorul criticii dar cu foarte mari probleme de distribuție (în Franța, a fost lansat la doi ani după premiera venețiană), Odoul reia tema sexualității bolnave: în Errance (2003), Laetitia Casta joacă rolul unei femei abandonate de sinele propriu și bolnavă de dependență emoțională față de un ratat; în L’histoire de Richard O. (2007), Amalric este un dependent de sex bizar (cred că singurul lui film în care face sex pe bune) care îl îngroapă la final.

Le souffle
de Damien Odoul
Franța / 2001

[FILM exemplar] The Crossing / Paar, de Goutam Ghose

În ultima vreme, mi-au ajuns pe sub ochi câteva nestemate din cinematografia, să spunem, indiană. Iar acest The Crossing / Paar (1984) de Goutam Ghose. Într-un sat din nord-vestul Indiei, la granița cu Bangladesh-ul, un tânăr țăran câștigă alegerile locale. Iar pentru asta, un conflict între caste apare, urmat de o sumedenie de omorouri, și alungarea indezirabililor.

Paar (1984) - IMDb

Ghose abordează realitatea sărăciei, a discriminării între caste, în contextul în care Guvernul central a stabilit un salariu minim garantat și pe care proprietarii de pământ trebuie să îl respecte:

Motivul? Nimic nou. E acel ceva care afecetază săracul, acel ceva pentru care este ucis, pentru care femeile sunt violate. Motivul sunt revendicările. În acest caz, să ne primim salariile care ni se cuvin. Asta e tot.

The Crossing / Paar de Goutam Ghose (1984)

Filmul e împărțit în două: o primă parte, cea a alungării, a comunității locale sărace, pentru care ste grea încăși procurarea kerosenului pentru iluminat. În partea a doua, protagoniștii devin alungații din sat, Naurangia (Naseeruddin Shah) și soția lui, Rama (Shabana Azmi). Pentru a săpa de vendeta locală, căreia îi cade victimă inclusiv învățătorul din sat, iau calea Calcuttei.

Oare proprietarul ne va vorbi, nouă, celor de Neatins?

The crossing / PAAR (1984)

Tonul angajat de Goutam Ghose este cel al discreției. Dar ce te frapează cel mai mult este maniera picturală, perfect coordonată a scenelor colective, care presupun un număr mare de personaje, efecte, violență: sunt două scene estetic desăvârșite – cea a grupului care se abate asupra satului, cu torțele în mână și care se pregătesc să dea foc colibelor; și cea a pierderii biletului de tren, în care Naurangia se chinuiește, printre sute de picioare, să îl recupereze de pe podeaua gării.

Cea de a doua parte a filmului împărumută din neorealsimul italian acea tușă de neputință, de disperare, pe care o găsești în filmele post-belice ale lui Rosselini sau la de Sica.

–          Știți că nu cred în castă sau în alte discriminări.

–          Dar noi, da!

THE CROSSING / PAAR (1984)

Dar The Crossing / Paar nu este doar un film angajat politic, ci și o comedie care cochetează cu naivitatea personajelor sale centrale. Fragilitatea lor e atașantă.

Nu ai cum să nu te amuzi la scena în care cei doi, ajunși la Calcutta, sunt introduși de către un cerșetor în secretele turistice ale orașului. În necunoștință de cauză, soția începe să se roage în fața unui turn pe care îl crede a fi un templu.

The Crossing / Paar
R. Goutam Ghose
India / 1984

[FILM exemplar] Peeping Tom, de Michael Powell

Când am prins Dernière séance (Laurent Achard, Franța / 2011) la cinema, îmi tot venea în cap acest film britanic pe care îl vizionasem în copilărie, și pe care îl mai intuiam doar vag. M-am intersectat zilele trecute cu Peeping Tom, de Michael Powell, și în sfârșit misterul a fost dezlegat. Acesta era filmul pe care îl căutam. Formidabilul film al lui Powell, cu Karlheinz Böhm în rolul unui video-introvertit ucigaș.

Dernière séance de Laurent Achard
Dernière séance, de Laurent Achard

În Peeping Tom, avem de a face cu un dublu personaj. O dată, ar fi cel al videastului închipuit, care crede că prin materialul filmat se apropie de un demers artistic. Toată sceneta este una artificial-închipuită. Camera de developare are aspectul unui laborator pentru experimente, iar accesul se face printr-o ușă mascată de o draperie, precum intrările în sala de curiozități.

Pe de altă parte, avem de a face cu personajul unui psihopat, cu profunde traume din copilărie, și care mânuirea camerei și surprinderea fricii pe fețele domnițelor pe care le ucide, îi provoacă o adevărată plăcere sexuală.

Întâmplarea face să fi văzut recent The Sniper (S.U.A./ 1952), superbul psiho-thriller-ul behaviorist al subestimatului și marginalizatului Edward Dmytryk, în care un tip ieșit din închisoare încearcă să se dea pe brazdă, dar nu scapă de dorința de a împușca femei, pe stradă. E un film clinic, temerar, depășind cu mult logica ucigașului care trebuie extirpat din sânul societății. Ucigașul devine el o victimă, ale cărei pulsiuni trebuie analizate și vindecate. Peeping Tom explorează și el această pistă, devenind un film mai complex decât pare. Practica cinemaului devine perversiune. Iar în contextul anilor ’50, gestul artistic al lui Powell este unul de provocare a firilor cuminți. La un capă al camerei, nu mai este realizatorul, cineastul, autorul, cel interesat de realismul ambiant. Ci mai degrabă un „peeping Tom”, un pervers care trage cu ochiul la curvele din cartier.

Blowup de Michelangelo Antonioni
Blowup, de Michelangelo Antonioni

Peeping Tom anticipează filmele giallo, fără a dispune de mijloacele de expresie simplificate ale acestora, dar mai ales anunță Blowup-ul (Marea Britanie, Italia / 1966) lui Antonioni, prin discursul său despre ce este invizibil, și devine vizibil prin mijlocirea camerei de filmat, sau dimpotrivă, ce camera poate vedea, dar cenzurează.

Peeping Tom
R. Michael Powell
Marea Britanie / 1960