Skip to content

Categorie: Les visages du film

Romy

Înregistrasem de ceva vreme Conversation avec Romy Schneider, un portret realizat pentru Arte de Patrick Jeudy în 2018. În 1976, Alice Schwarzer, o jurnalistă germană, o primește în biroul redacției din Köln pe Romy Schneider. Are loc un interviu-fluviu, extrem de intim. Jurnalista nu a făcut publice decât recent înregistrările orelor de discuție, iar documentarul nu face altceva decât să se bazeze pe vocea actriței, un interviu cu Schwarzer, cu scurte interludii cu orașul și catedrala.

E o confesiune dură a unei femei care este violent încercată de imposibilitatea de a avea încredere în cineva. Dar filmul explică și mentalul german și atitudiea disprețuitoare pe care societatea germană a avut-o la evadarea lui Schneider din Germania și trecerea graniței în Franța. Discuția se poartă în franceză. Germana îi face rău, pentru că o leagă de momente biografice dureroase și mai ales de amintirea unei mame care în anii ’30 era o starletă a filmelor de propagandă naziste, și care prin succesul „Sissi” al fiicei sale, încearcă să se reabiliteze în fața societății.

La momentul în care Schneider se mută în Franța (cu Alain Delon, incă necunoscut), Schneider întruchipa actrița inocentă, demnă de roluri frumoasă în decoruri bucolice, un deziderat atât de artificial promovat în spațiul germanic. Plecarea în Franța reprezintă și un act de trădare, care pentru Schneider este un act de salvare artistică: e greu de crezut că din Germania, s-ar fi intersectat cu Sautet sau Clouzot.

La final, Schneider vorbește despre „spleen-ul germanic”, așa cum îl numește Visconti, singurul regizor care, pretinde Romy, i-ar fi înțeles natura: Schneider spune așa: „C’est la contradiction continuelle, totale, toujours. Mais c’est aussi être totale, être toujours entière. C’est-à-dire tu ne choisis jamais la facilité.

Ca să completez parcursul, am urmărit și Trei zile în Quiberon (orig. 3 Tage in Quiberon) de Emily Atef (Germania, Austria, Franța / 2018), un alb-negru despre ultimul interviu dat de Romy revistei Stern. Întâlnirea este gândită într-un hotel de pe coasta sudică a Bretaniei, la Quiberon, stațiune balneară foarte prizată de francezi chiar și astăzi.

stern Heft Nr.18 / 23 April 1981 - Romy Schneider ganz intim
Coperta „Stern”

[Les visages du film] Fața neascunsă a lui Maurice Ronet

În Le feu follet (Louis Malle, 1963), Maurice Ronet interpretează rolul unui suicidar, internat într-un ospiciu. Louis Malle îi anticipează destinul. Pentru că Ronet a fost unul dintre acei actori autentici, capabil să își vândă totul pe platoul de filmare, Malle creează unul dintre cele mai percutante portrete masculine din cinematografia intimă mondială.

Rolul venea după Ascenseur pour l’échafaud (1958).

Ronet era un tip complicat. În viața reală, suferea de alcoolism, iar asta se vede în timp, dacă îi urmărești aparițiile. Degardarea fizică pe care o poți constata și la Simone Signoret, alcoolică și ea, spre finele carierei.

Le feu follet (Focul fatidic)
R. Louis Malle
Franța / 1963

[Les visages du film] Actrițele lui Michel Deville

Atenție, va curge cu actrițe franceze.

Michel Deville ar fi unul dintre cei mai stilaţi regizori francezi din toate timpurile, pe care îi cunosc. A debutat în 1960 cu Ce soir ou jamais, şi deşi nouvelle-vague-ul era ultima modă evolutivă artistico-filmico-teoretică, cumva a făcut notă discordantă cu tendinţele. E devărat, Jean Douchet îl includea în lumea noilor voci ale cinematografiei franceze, deşi Deville nu era un sectar, respectând litera noului val. Dacă ar fi să îl includem într-o tabără, ar sta confortabil alături de Resnais sau Agnes Varda, dar mai drept ar fi să îi recunoaştem vocea unică, stilul personal, şi apropierea de o manieră foarte americană de a vedea platoul de filmare. În primii săi ani de carieră, a colaborat cu Nina Companeez la scenariu şi montaj, iar detaliul ăsta este extrem de important pentru că doamna, printre altele promotoarea lui Brigitte Bardot ca produs cinematografic, şi-a spus cuvântul în modul în care persoanjele feminine au fost conturate. După ce Companeez a ieşit din decor, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine.

Sunt patru filme – Ce soir ou jamais (1960), Adorable menteuse (1961), A cause, à cause d’une femme (1962) şi L’Appartement des filles (1963) pe care eu le aşez sub aceeaşi umbrelă, a apartamentului (asta, pentru că, mai mult sau mai puţin se pretrec într-un apartament). Toate au un numitor comun mult mai important: mizează pe o aparentă formă de comedie în stil american anii ’30-’40, în care personajul central feminin ar putea foarte uşor caracterizată cu „frumoasă de pică, proastă de bubuie” (francezii au împământenită extresia „la ravissante idiote”).

După despărțirea de Companeez ca scenaristă, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine, în sensul că devine din ce în ce mai ofertante în materie de personaje, cu mai multă profunzime, la care s-ar adăuga şi o atenţie și mai insistentă pentru formă.

De-a lungul întregii lui cariere, Deville va cocheta cu jocul dintre teatru și film, explorându-i granițele. Apogeul îl va atinge, după mine, în superbul huis-clos cu Fanny Ardant în centrul atenției, Le Paltoquet.

Un alt element specific lui Deville este inpirația care i-o inspiră Place Pigalle. Pentru cine cunoșate toposul parisian, Pigalle este era cartierul localurilor des triptease, a prostituatelor, al traficurilor de tot felul, al flic-ilor truffaut-iști.