Skip to content

Categorie: Les visages du film

[Les visages du film] Fața neascunsă a lui Maurice Ronet

În Le feu follet (Louis Malle, 1963), Maurice Ronet interpretează rolul unui suicidar, internat într-un ospiciu. Louis Malle îi anticipează destinul. Pentru că Ronet a fost unul dintre acei actori autentici, capabil să își vândă totul pe platoul de filmare, Malle creează unul dintre cele mai percutante portrete masculine din cinematografia intimă mondială.

Rolul venea după Ascenseur pour l’échafaud (1958).

Ronet era un tip complicat. În viața reală, suferea de alcoolism, iar asta se vede în timp, dacă îi urmărești aparițiile. Degardarea fizică pe care o poți constata și la Simone Signoret, alcoolică și ea, spre finele carierei.

Le feu follet (Focul fatidic)
R. Louis Malle
Franța / 1963

[Les visages du film] Actrițele lui Michel Deville

Atenție, va curge cu actrițe franceze.

Michel Deville ar fi unul dintre cei mai stilaţi regizori francezi din toate timpurile, pe care îi cunosc. A debutat în 1960 cu Ce soir ou jamais, şi deşi nouvelle-vague-ul era ultima modă evolutivă artistico-filmico-teoretică, cumva a făcut notă discordantă cu tendinţele. E devărat, Jean Douchet îl includea în lumea noilor voci ale cinematografiei franceze, deşi Deville nu era un sectar, respectând litera noului val. Dacă ar fi să îl includem într-o tabără, ar sta confortabil alături de Resnais sau Agnes Varda, dar mai drept ar fi să îi recunoaştem vocea unică, stilul personal, şi apropierea de o manieră foarte americană de a vedea platoul de filmare. În primii săi ani de carieră, a colaborat cu Nina Companeez la scenariu şi montaj, iar detaliul ăsta este extrem de important pentru că doamna, printre altele promotoarea lui Brigitte Bardot ca produs cinematografic, şi-a spus cuvântul în modul în care persoanjele feminine au fost conturate. După ce Companeez a ieşit din decor, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine.

Sunt patru filme – Ce soir ou jamais (1960), Adorable menteuse (1961), A cause, à cause d’une femme (1962) şi L’Appartement des filles (1963) pe care eu le aşez sub aceeaşi umbrelă, a apartamentului (asta, pentru că, mai mult sau mai puţin se pretrec într-un apartament). Toate au un numitor comun mult mai important: mizează pe o aparentă formă de comedie în stil american anii ’30-’40, în care personajul central feminin ar putea foarte uşor caracterizată cu „frumoasă de pică, proastă de bubuie” (francezii au împământenită extresia „la ravissante idiote”).

După despărțirea de Companeez ca scenaristă, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine, în sensul că devine din ce în ce mai ofertante în materie de personaje, cu mai multă profunzime, la care s-ar adăuga şi o atenţie și mai insistentă pentru formă.

De-a lungul întregii lui cariere, Deville va cocheta cu jocul dintre teatru și film, explorându-i granițele. Apogeul îl va atinge, după mine, în superbul huis-clos cu Fanny Ardant în centrul atenției, Le Paltoquet.

Un alt element specific lui Deville este inpirația care i-o inspiră Place Pigalle. Pentru cine cunoșate toposul parisian, Pigalle este era cartierul localurilor des triptease, a prostituatelor, al traficurilor de tot felul, al flic-ilor truffaut-iști.