Skip to content

Categorie: Pictură & film

[Pictură și film] Jeanne Moreau și David

Marcel este fiul marelui Max Ophüls. Realizează în anii 1960 două lung-metraje, dintre care acest „Coajă de banană” care aduce la un loc crema actorilor de la acea vreme: Moreau, Belmondo, Brasseur, Jean-Pierre Marielle. Nu e un film de compendiu, dar nici unul lipsit de calități. O comedioară gândită în jurul unei găinării: ea (Moreau) face apel la un el (Belmondo) pentru a escroca (la rândul lui) un escroc. O răzbunare agitată, frivolă, dar în care rețin scenele din nisipuri (de pe litoralul breton, sau cel sudic – nu îmi este clar), această micro-scenă muzicală:

Dar cel mai mult, mi-a atras atenția această referință la tabloul lui David, al cărui cadru l-a preluat Ophüls detaliu cu detaliu:

Peau de banane
de Marcel Ophüls
Franța, Italia, Germania / 1963
***

[Pictură și film] Tarkovski și Mategna. Perspectiva

Umanitatea și-a pierdut abilitatea de a adormi. Când dorm, nu îmi este frică, nu am nicio speranță, nicio grijă, nu simt nicio fericire. Binecuvântat fie cel care a inventat somnul. (…) Văd un singur lucru rău legat de somnul adânc. Că se aseamănă cu moartea.

Solaris, de Andrei Tarkovski, 1972

La Pincaoteca Brera, la Milano, tabloul lui Mantegna este amplasat pe un perete din mijlocul sălii, de cum îți începi vizita. E un regal al perspectivei, cu înfățișarea inedită a trupului cristic. Tarkovski transpune acest unghi inedit al trupului lui Kris (Donatas Banionis) în Solaris.

Hristos mort, de Andrea Mantegna (Pinacoteca Brera din Milano, 1480)
Solaris, de Andrei Tarkovski (1972)

[Pictură și film] Cel mai frumos clar-obscur

Ce mă interesează în această plăcută coincidență este superba putere a luminii. Dincolo de tema abordată, de la Tour este interesat de clar-obscur. Dacă la Caravaggio, acesta este utilizat pentru a-și izola „subiectul sau a potența dramatismul punerii în scenă, Georges de la Tour își așază personajele de multe ori în fața sursei de lumină pe care o adaugă în cadru. O frumoasă coabitare se stabilește. Prefer (vorba vine!) versiunea de la Luvru celei de la Muzeul Metropolitan din New York.

Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu.

proorocul Isaia, 26:9

În Mes provinciales Civeyrac pare să se fi inspirat din acest tablou. Filmul este gândit în alb-negru, iar clar-obscurul este exploatat în destul de multe scene. Sfoara arzândă și îmbibată în ulei din tabloul lui Georges de la Tour este înlocuită cu veioza reglabilă. Cadrul e mai profan – Etienne, personaul principal, se gândește la dragoste și viitor. Magdalena lui la Tour este un personaj pretins-religios, dar totul în compoziție este profan, este aici – de la craniul de pe genunchi și sfoara pentru penitență, la gândurile intime care îi trec prin minte.

Maria Magdalena veghind, ulei pe pânză, 1642-1644, Muzeul Luvru, Paris
Mes provinciales, de Jean-Paul Civeyrac (2018)