Skip to content

Categorie: Restrospective

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Alex van Warmerdam

Arta cinematografică imaginată de Alex van Warmerdam e un foarte lung şir de cazne pe care individul trebuie să le (pe)treacă pentru detoxifierea de tabuuri: conflictul între clasele sociale, ciuma religiozităţii (cu accente din ce în ce mai sectare), codurile de conduită ale burgheziei ca formă ipocrită de a cenzura comportamente. Intri repede în universul lui, dacă accepţi că cea mai bună formă (a se citi: cea apropiată de onestitate) de a spune adevărul este de a pune degetul pe rană, asumându-ţi jocul comediei negre. Van Warmerdam, în spiritul tradiţiei oricărui regizor care vrea să nu pară angajat, îţi va spune că niciodată nu a intenţionat să reproducă realitatea şi să dezvolte o critică socială. Lucru care nu este chiar adevărat pentru că în orice cinema de tipul pe care şi olandezul îl ordonează, va exista întotdeauna lichidul abiotic al societăţii la care face referire. Astfel, filmele lui devin xenofobe fără xenofobie sau rasiste fără de rasism. Stilistic, olandezul se apropie de comedia absurdă belgiană, atât de delectabilă şi bine înfiptă azi în cinemaul popular al zonei.

Cu ce să începi în cazul lui Alex van Warmerdam, când totul pare simplu, dar complicat de orânduit? Olandezul e un personaj în sine complicat: cochetează cu pictura în tinereţe, apoi se apucă de teatru (serios şi profilic), pentru ca pe la mijlocul anilor 1980 să se apuce de primul lui film, Abel, cel care va da temperatura tuturor anilor de muncă care au urmat. Influenţa teatrului se simte: acţiunea se petrece, în mare parte, într-un apartament (recreat într-un studio), cu ecleraj cauciucat (vezi artificial). Cu De noorderlingen (1992), lucrurile încep să prindă mai mult curaj. Amplitutinea e mai mare: Warmerdam gândeşte un cartier rezidenţial izolat de restul lumii, la marginea unei păduri. Avem un poştaş indiscret, care nu rezistă impulsului de a deschide scrisorile destinatarilor, un măcelar nimfoman, un adolescent care se imaginează preşedintele Congoului, o nevastă ultrareligioasă în chip de sfântă, un vânător steril care nu îşi poate satisface nevasta şi o fată a Pădurii, misterioasă. Comedie  absurdă aruncată într-un spaţiu ca niciun altul.

Regizorul “Deus ex machina”. La acest domn olandez, care nu ratează niciodată ocazia să joace în filmele proprii, atenţia pentru toposul acţiunii se transformă în stil personal, iar mizanscena serveşte drept crez cinematografic. Alex van Warmerdam vede realitatea filmică drept un cumul de efecte ale aceleiaşi maşinării nevăzute. Acţiunea, ca să se deruleze, trebuie stimulată. Auteur-ul devine cel care mişcă iţele din teatrul de păpuşi. De aceea, de cele mai multe ori, filmele lui nu urmăresc un drum “cauză-efect”, scenele nu curg drept urmare a altora, ci se derulează impulsiv şi cu multe ruperi de ritm. Regizorul şi scenaristul (olandezul serveşte ambele poziţii în mod egal) par să stea undeva ascunşi şi să coordoneze întregul concurs de circumstanţe, cu o curiozitate de tipul “ce ar fi dacă?”. Crezul acesta a luat forma cea mai explicită în Ober, în care scenarist decidea soarta fiecărui personaj din tastat sau o schimba după fiecare backspace.

Intrusul. De la Teorema lui Pasolini, avem foarte multe exemple de filme în care prăpădul deznodământului este declanşat de intruziunea cuiva. În defintiv, nu asta este una dintre preceptele filmului, mai mult sau mai puţin convenţional? În multe dintre filmele lui van Warmerdam, ideea intrusului este extinsă la nivelul întregului construct locativ al individului. Apartamentul sau casa de locuit par să fie rupte de Restul Lumii prin nişte puncte de demarcaţie foarte clare. În Nordicii (1992), cartierul psuedo-rezidenţial se află la marginea unei păduri şi pe un câmp nisipos, iar dincolo de acestea, nimeni nu se perindă (în ciuda autobuzului care pleacă mai mereu gol). În Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009), toată acţiunea se petrece în jurul unei case burgheze modern-patinată, din mijlocul unui parc închis de arbori şi landă. Chiar şi atunci când spaţiul e gândit ca fiind implantat în mijlocul oraşului, o pustietate melancolică stă la locul ei, amintind te intimitatea decorului teatral, dar şi de un auto-izolaţionism pe care indivizii şi-l procură (trasul perdelelor e un loc comun al filmelor lui van Warmerdam). O angoasă a intrusului există în filmele lui, niciodată exploatată în mod explicit. Un bun exemplu este Discobolul de pe tocul ferestrei din Abel (1986), care pare tot timpul să ameninţe cu invadarea apartamentului.

În Borgman (2013), avem ingredientele clasice ale lui van Warmerdam: o acţiune presărată de momente negre și amuzante, un suprarealism care prin propria substanță ține de ciudațeniile de aici, și mai puțin de fantastic. Borgman e un tip misterios. După ce este alergat vreo 15 minute de un grup de localnici, alungat din văgăuna lui subterană, se postează în faţa unei case şi cere ajutor. Se va integra pe nevăzute în sânul familiei şi va porni asaltul asupra membrilor ei. Va opera în filmul său în limitele thriller-ului lynch-ian (coşmarurile din somn care tind să simuleze realitatea) şi ale perversităţii pasoliniene (breşa pe care intrusul o poate exploata este cea a pulsiunilor sexuale cărora personajul feminin nu le poate face faţă).

O ambiguitate planează voit asupra filmului, de la un capăt la celălalt, lucru care îţi dă libertatea să speculezi cât vrei. E Borgman un psihopat, suferind de frustrare anti-burgheză, care doar vrea să îşi exerseze puterile distructive? Sau un ultim lucid, parte dintr-o gaşcă, care vrea să salveze nişte copii din mâinile unei familii degenerate? Sau e doar o piesă de teatru în care fiecare e un personaj cu o misiune aparte, iar unii, totuşi, nu cunosc convenţiile, aşa cum se întâmpla în Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009)?

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Simone Signoret în 21 de filme

Arte i-a dedicat lui Simone Signoret câteva difuzări ale unor filme mai puțin cunoscute. În ideea asta, am luat de pe raft Nostalgia nu mai e ce-a fost, Curtea Veche, 2009, pentru a mă ghida în această listă de 21 de filme încă frecventabile în care marea actriță franceză a jucat. Alternativ, pentru francofoni, France Culture are o sumedenie de articole și podcast-uri dedicate acestei regine.

Dédée d’Anvers (r. Yves Allégret, Franţa, 1948).Pe când filmam, nu mi-am dat seama, nu bănuiam că rolul ce mi se oferea era o şansă extraordinară. Nu aveam nicio idee de ce enormă publicitate se putea obţine astfel, pe vremea aceea nu se făcea deloc. Astăzi, o tânără puţin cunoscută, care ar face un film atât de important, cu un asemenea succes de critică şi de public, ar fi pe coperta tuturor revistelor! Ceea ce ar fi foarte periculos de altfel pentru ea!”. (Nostalgia nu mai e ce-a fost, Curtea Veche, 2009, pp. 87-88) Dédée d’Anvers, parte a unei trilogii – completată de Une si jolie petite plage (1949) şi Manèges (1950) reprezintă filmul-referință în biografia sa, pentru că regândește realismul: angoasa existențială este sufocantă, lucru care nu se întâmplă la italienii vremii, interesați mai mult de dramaturgie.

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Le grand jeu și Alice et le maire, filme politice de Nicolas Pariser

De la L’Exercice de l’Etat, al lui Pierre Schoeller, nu îmi aduc aminte să mai fi apărut în Hexagon vreun film care să abordeze viața politică cu o așa amplitudine. Filme politice, găsești nenumărate, dar, paradoxal, în țara cu un nivel al dezbaterii publice foarte ridicat, Politicul e minoritar și neglijat. Nicolas Pariser, un fost critic de film („mediocru”, după cum el însuși se califică), a realizat până acum 2 lung-metraje care au ridicat foarte mult miza: Le grand jeu (2015) și Alice et le maire (2019), selecționat în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes.  Le grand jeu (2015) a fost ignorat de Cannes (pe nedrept), deși eroarea a fost corectată de un Prix Louis-Delluc du premier film.

Ambele filme politice au ceva în comun: rezolvarea unui impas politic stă în mâinile unui comunicator, unei personalități din afara tablei de șah, unui salvator. În Le grand jeu, un politician-jucător (André Dussollier) dorește capul Mininstrului de Interne, și pentru aceasta apelează la servicile unui scriitor ratat (Melvil Poupaud) pentru a scrie și disemina o carte-acuză. În Alice et le maire, primarul (socialist) al Lyonului (Fabrice Luchini), aflat în impas, aduce în echipa sa o tânără specialistă în comunicare (Anaïs Demoustier) venită de la Londra pentru a se ocupa de discursuri  publice. În ambele, pionii salvatori vin din zona intelectualității, cu interese teoretice mărunte, care odată confruntați cu Lumea Celor Mari, se trezesc prinși într-un joc fără mize. Efectul acesta de mărunt e accentuat de Pariser voit și prin recuzita cotidiană: Prezența vestimentară a lui Alice e ștearsă, fără personalitate, iar Pierre Blum (Melvil Poupaud) este redus spre sfârșitul filmului la paltonul ocru alergat pe străzile din Deal. În Alice, există o intrare înb scenă orwell-iană, în care corpul fetei este minuscul în raport cu mărimea ușii pe care intră.

În  Projection privée, emisiune înregistrată pentru France Culture, la 19.12.2015, realizată de Michel Ciment, Pariser vorbește despre Le grand jeu și punctele de plecare ale filmului său.

Voiam să fac un film complet diferit de ce vedem la cinema.” Îl evocă pe Maurice Pialat, regizor care influențează cineaștii de astăzi prin temele sale: conflicte familiale, sau în care acțiunea se bazează pe pulsiuni violente, pe crize. Așa arată cinemaul francez cam din anii 1980: un cinema al crizei.

Voiam să mă aplec spre un cinema al dialogului, în care personajele schimbă idei, ușor teatral într-un mod asumat”.

Despre cuplul Balzac-Chabrol: „Am exagerat aspectul intim al Noului-Val francez. Toți îi știm pe Godard sau Truffaut, dar există și Chabrol-Rohmer. Există un discurs anti-nouvelle-vague deformat, lucru care m-a făcut să mă decid să revin la fața romanescă a Noului Val.”


– Nu prea arăți a student.

– Sunt cam bătrân, nu?

– Și cum faci cu asigarea medicală?

– Asigurarea medicală este o obsesie studențească. Iar eu nu am asigurare.

– Dar e obligatorie, nu?

– Da. Și tu erai cea care se dădea drept anarhistă.

– Dar și anarhistii, să știi, pot să se îmbolnăvească. Ca să faci revoluție, trebuie să stai bine cu sănătatea.

– Ești exact precum fosta mea nevastă. Vrei să învingi sistemul, înscriindu-te la concursuri pentru job-uri la stat.

– Gata, începe: Fosta se întoarce! Am o prietenă care îmi spune că mereu există un cadavru în dulap. Deci tu ce ascunzi?

– Nu e nimic, nici dulap, nici cadavru.

– Imposibil. (…) Sigur e ceva. Pari un tip traumatizat. De ce m-ai adus aici?

– Aici am sărutat-o prima oară pe nevastă-mea.

Dialog din Alice et le maire

Despre tonul abordat de Pariser în Alice et le maire, Joachim Lepastier declara în numărul din octombrie 2019 al Cahiers du cinéma:

Perspectiva filmului este una relaxată, fără a se deda la ironie facilă. Modul în care scenele sunt aranjate temporal trasează în câteva linii o comedie umană concentrată și gata oricând să explodeze. Acest ton atât de deosebit atinge apogeul cu scena unei videoconferințe, unde un consultant-guru se îmbată cu propriul discurs despre un proiect numit  „Lyon 2500”, în timp ce tehnica nu reușsește să țină pasul cu discursul ținut, imaginea cu acesta înghețând pe ecran.


Interviu realizat  de Nicolas Azalbert și Stéphane Delorme, în Cahiers du cinéma (octombrie 2019, paginile 50-53), numit „O radicalitate dulce și neobișnuită”:

Îl menționați pe Rohmer, iar titlul ne direcționează spre această pistă, dar nu suntem deloc în „L’arbre, le maire et la médiathèque”.

Îl iubesc pe Rohmer, dar are o formă de rugozitate pe care nu am dorit să o reproduc. Nu voiam nici să fie (filmul) o poveste de dragoste, o glumă, nici o poveste filială,despre prietenie. Îmi doream un cu totul alt lucru. Mă refer la un tip de relație pe care am experimentat-o cu Pierre Rissient, căruia i-am fost asisent și căruia îi este dedicat filmul. Nu îi eram prieten, nu împărtășeam nicio legătură intimă, dar îl vedeam în fiecare zi. După ce am încetat să mai lucrez pentru el, ne mai telefonam din când în când, dar doar atât. și totuși, este o persoană care a jucat un rol fundamental în viața mea. Am făcut două filme despre relația mea cu el. E un fel de relație care nu a fost sau a fost foarte puțin abordată în cinema. Putem spune că iubim un anume cineast, iar apoi să urmăm o altă cale. Nu voi aborda stilul lui Rohmer. Nu ar avea niciun sens. Mai ales că eu spre deosebire de el am o relație distantă față de personajele și acțiunile lor. Știu că au personalitatea lor interioară, dar mă țin departe.

Pe lângă distanță, percepem un anumit calm. Suntem aproape de fața lui Anaïs Demoustier, mai ales în cazul travelling-urilor când ea merge.

Cred că travelling-ul are ceva melancolic în sine. (…) Îi spuneam lui Anaïs că personajul său trebuie să fie deschis, inocent într-un fel. Personajul ei nu are un plan, nu știu ce va face pe mai departe, dar nu este trist. Și cum ea privea în pământ în timp ce mergeam i-am spus să privească în față și să exprime privirea cuiva care se uită curios spre ce va urma. Am prevăzut în scenariu două sau trei travelling-uri importante pentru că este ceva pe care l-am învățat pe timpul realizării scurt-metrajelor: cum am tendința de a scrie scenarii în care se petrec multe lucruri, îmi lipseau aceste momente de respiro. Unul dintre filmele care mi-au plăcut la venirea la Paris a fost Începutul iubirii (orig. La naissance de l’amour) de Philippe Garrel. În materie de film al căutării existențiale, nu există un exemplu mai bun. Doream momente de respiro, dar nu voiam un film depresiv. E amuzant pentru că atât Anaïs Demoustier, cât și Fabrice Luchini mă întrebau dacă personajele lor sunt depresive. Ori eu nu intenționam să fac un film interesat de latura psihologică, ci de cea existențială, filozofică, politică. Ce înseamnă un om care a studiat zece ani de zile și care nu știu încă ce vrea să facă în viață?


Cele 2 filme politice ale lui Pariser: Le grand jeu (2014), și Alice et le maire (2019)

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Yûzô Kawashima

În 1955, Kaneto Shindô lansa Ôkami, în care un grup de 5 se decidea să dea o spargere la o bancă, dezamăgiți de perspectivele profesionale. Anterior, își încercaseră norocul cu o firmă de asigurări, dar fără mari succese: condițiile de viață în Japonia post-război nu sunt unele dintre cele mai prietenoase, iar decizia de a lucra cinstit sau ilicit depinde de un fir foarte subțire. Kaneto Shindô pleca de la preceptul că natura umană este vulnerabilă și ușor coruptibilă atunci când nu este ordonată de o morală. La antipodul acestei credințe, se plasează Yûzô Kawashima, care reușeste în filmele sale alambicate și prin numărul impresionat de personaje, să transpună o Japonie mai nuanțuată, cu un prezent tulbure dar în plină evoluție.

Okami (1955) (R: Kaneto Shindô)

În martie 2020, Mubi a propus câteva dintre filmele lui Yûzô Kawashima  (văzusem deja Soarele în ultimele zile ale Șogunatului acum vreo 10 ani), produse în anii `50, sub acoperișul studiourilor Nikkatsu:

  1. Ginza 24 chou / Povești din Ginza /  (1955)
  2. Ashita kuru hito / Până ne revedem (1955)
  3. Fûsen / Balonul (1956)
  4. Ai no onimotsu / Povara iubirii (1955)
  5. Suzaki Paradaisu: Akashingô / Paradisul Suzaki: Cartierul felinarelor roșii (1956)
  6. Waga machi / Orașul nostru (1956)
  7. Ueru tamashii / Suflet flămând (1956)
  8. Zoku ueru tamashii / Suflet flămând II (1956)
  9. Bakumatsu taiyôden / Soarele în ultimele zile ale Șogunatului (1957)

Fondată în 1912, înglobată pe timpul dictaturii în alte entități, Nikkatsu își relua activitatea în 1954 și deja înțelegea că trebuie să se alinieze unui public tânăr, cu alte așteptări în materie de filme. În acest context, Kawashima  se face remarcat, pregătind terenul noului-val japonez din anii `60 (angoasant și existențialist) și `70 (extrem-pornografic, dar atât de inovator în opțiunile estetice).

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Fruit Chan. O trilogie

În Made in Hong-Kong, un băiat de cartier, supus abandonului şcolar, şi care îşi împarte apartamentul cu un infantil-idiot, bate din uşă în uşă şi cere taxă de protecţie de la fiecare locatar. În The Longest Summer, un grup de pierde-vară, foşti militari, pune la cale asaltul unei bănci. Iar Little Cheung aruncă un ochi asupra mercantilismului însămânţat încă din copilărie în Cheung şi amica lui din cartier.

Fruit Chan a fost, în mod cert, o surpriză plăcută: deşi nu foarte vocal precum alţi regizori din Hong-Kong, are un stil extraordinar de a îmbina în doze perfecte filmul înmuiat într-un fond politic, dramoletele unor familii din zona non-glamour a societăţii, experimentele video şi o parţială reinterpretare a scenelor de violenţă, zise „de acţiune”.

Când avea 10 ani, Chan se mută cu întreaga familie din China în Hong Kong, pe atunci colonie britanică. Evident că din punctul de vedere al formării lui ca regizor, prinde boom-ul cinematografic comercial (vezi: Jackie Chan, Bruce Lee). De altfel, printre alte multe aventuri cinefile, apare ca figurant în filme de consum cu anterior numiţii.

Numitorul comun al celor trei filme este Hong-Kong-ul aflat în perioada de tranziţie, de la colonie britanică la o anexă a Marii Chine. De altfel, Chan încearcă să surprindă această componentă psiho-socială a societăţii, şi pe acei oameni care cu 10, cu 20 de ani în urmă fugiseră din diverse motive de revoluţia culturală din China, pentru a-şi reface viaţa mânaţi de aparentele oportunităţi capitaliste. Totuşi, un discurs politic (patetic) nu îşi face loc nicio secundă în niciunul dintre filmele din trilogie. Ce iese la suprafaţă este lipsa de perspectivă a omului, blazarea, imunizarea la anarhia emoţională la care este supus orice individ din clasa de jos, la lipsa de speranţă şi confuzia istorică. Oamenii lui Chan nu se pot încrede în istorie; un miros de incertitudine planează pretutindeni, viitorul nici că există.

Made in Hong-Kong este primul lung-metraj din trilogie. Producţia a presupus mai puţin de 100.000 de $, însemnând practic banii de echipament. Ca să mai câştige bani, Chan nu a făcut altceva decât să fure, de pe la alte filme la care a asistat, bucăţi de peliculă. Actorii, neprofesionişti, nu au fost niciodată plătiţi. Acum, având în vedere costurile foarte mici de producţie (în România, cu banii ăştia s-ar filma un spot comercial cu producţie destul de laborioasă, buget prevăzut pentru o zi), ce a rezultat prin „Made in Hong-Kong” este un film extraordinar de dens şi care are cel puţin două calităţi: un personaj nuanţat şi de care actorul se achită perfect (devine la fel de memorabil vizualiceşte precum rolul Frankăi Potente din „Run Lola Run”), şi măiestria montajului, condus de însuşi regizorul.

Am găsit The Longest Summer drept cel mai complex film din trilogie, în materie de producţie. Un militar de carieră este concediat din armată pe fondul schimbării regimului din Hong-Kong. Împreună cu alţi prieteni care îi împărtăşesc aceeaşi soartă pun la cale spargerea unei bănci, exact în ziua de 1 iulie – momentul de transfer de putere politică.  Una dintre trăsăturile lui Chan este aceea că îmbină momentele cu adevărat tragice cu o (auto)ironie subtilă. De exemplu, într-o scenă, are loc un conflict dintre gangsterul-şef şi un acolit pe tema morţii lui Jackie Chan.

În Little Cheung, dezintegrarea politică la care este supus Hong-Kong-ul este dramatizată prin ochii unui copil. Absenţa perspectivei zilei de mâine din braţele părinţilor este transferată şi celor mai mici. Ca într-un tren accelerat, viaţa din favelele oraşului se vede gri, blurat. În ciuda zgârie-norilor absorbitori şi fals-aspiraţionali, soarele nu apune şi nici nu răsare. În deschiderea filmului, micul Cheung spune că toţi oamenii mari pe care îi cunoaşte fac din câştigarea banilor un scop al vieţii, iar el simte că trebuie să facă acelaşi lucru (chiar dacă asta înseamnă să vândă celui mai cunoscut băiat de cartier pişat pe post de ceai Lipton). Ultimul film din trilogie pare a fi cel mai apropiat de neo-realismul italian, în maniera lui De Sica. Ideea de a te pişa pe tot ce ţi se întâmplă în viaţă, asupra tuturor convenţiilor şi interdicţiilor, asupra non-sensului ia forma unui monolog urofil, când micuţul Cheung, urcat pe o cutie folosită pe post de colţul ruşinii îşi cântă oful sincronizat cu urina care se prelinge pe asfalt.

Made in Hong Kong ( Heung Gong jai jo), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1997

The Longest Summer (Hui nin yin fa dak bit doh), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1998

Little Cheung (Xilu xiang), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1999

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Educație sentimentală : „L`amour debout” și „Mes provincials”

Despărțirile și eventualele regăsiri fac parte din educația sentimentală (drepturile de autor revin lui Flaubert).Iar ascensiunea către capitală e un motiv des întâlnit în literatură sau cinematografie. Propun aici două filme franceze excelente, care explorează într-un mod foarte personal această tematică : a schimbărilor pe care individul le suferă, dar și a evoluției emoțiilor.

Michaël Dacheux debutează cu acest L`amour debout (2018), lansat în programul ACID al ediției caneze din 2018 și preluat de Festivalul de Film de la Belfort (un mic festival dedicat autorilor debutanți și cu o foarte bună selecție an de an). Era normal să mă atașez de acest opus pentru că deține în el câteva ingrediente care mă interesează intens. Pe scurt, avem un Martin (Paul Delbreil) și o Léa (Adèle Csech), care se reîntâlnesc după ani la Paris, locul unde amândoi cred că pot să evolueze. Apetența pentru spațiul geografic conferă filmului un tonus rohmer-ian: Parisul străzilor istorice (Léa este ghid turistic al cartierelor mai puțin turistice), banlieu-ul rural și bucolic (Nogent-sur-Marne, Montfort-l’Amaury), o regăsire în Parc de la Villette, malurile Senei și Canal Saint Martin. Nimic nu este însă idealizat. E loc de multă poezie în acest Paris low-cost, în care individul nu este niciodată copleșit de măreția orașului, Paris intim, banal, locuibil.

Françoise Lebrun interpretează propriul rol, și de altfel o proiecție a La maman et la putain la Forum des images este integrată în film. Jean Eustache,  el însuși venit dintr-o suburbie a Bordeaux-ului, e prezent în spiritul filmului, prin franchețea cu care personajele se apropie unele de celălalte. Martin nu este doar un tânăr venit să devină cineast, ci și să se definească pe sine. De altfel, ce Michaël Dacheux sugerează este că pentru a deveni realizator, este necesară parcurgerea tuturor lucrurilor mundane, aparent banale: Martin își descoperă homosexualitatea, o reîntâlnește pe Léa, iubirea din adolescență – toate acestea alimentând personalitatea viitorului autor.

Cu Mes provincials (Provincialii), Jean-Paul Civeyrac încheagă fără dubiu cel mai bun film al său. Undeva pe la 20 de ani, descopeream „Les solitaires” (2000), „Fantômes” (2001) și Toutes ces belles promesses (2003), filme care se jucau cu realul și ezotericul, care promiteau, dar nu convingeau în final. Civeyrac, precum Jean-Claude Brisseau, nu știa să gestioneze perfect acest melanj foarte riscant în caz de prost dozaj între aici și acolo, pierzându-se în expuneri ezoterice exagerate. Ultimul semi-eșec de acest gen pe care îl cunosc este încercarea lui Betrand Bonello cu „Zombi Child”, care nu a fost totuși dezagreabil.

Mes provincials e o reușită, un film pe care publicul lui Civeyrac îl merita. Filmat înțelept în alb și negru, pelicula vorbește despre un adolescent venit la Paris pentru a urma cursurile unei școli de film. Un expozeu foarte liric despre naivitatea tinereții, dar mai ales despre eșec, despre devenire. Precum în debutul lui Dacheux,se vorbește despre cum sentimentele evoluează, despre distanța care aduce uitarea. Etienne (Andranic Manet) pare portretul unui student pe care Civeyrac însuși îl întâlnește pe coridoarele de la „Paris-VIII”, acel tânăr pornit și revoltat, idealist, care în naivitatea sa va eșua. Am în minte „J`embrasse pas” (1991)de André Téchiné, unde protagonistul venea din Acvitania la Paris pentru a deveni actor și ajunge să se prostitueze.

Motivul pentru care îl iubesc pe Civeyrac  ar fi pentru modul în care se înfățișează drept un anacronic, un tip care prin filmele sale are curajul să vorbeacă despre poezie, acolo unde nu mai este loc de ea, să forțeze o melancolie pe ecran într-o epocă obsedată de narațiune și rezon.

Ambele filme prezentate aduc în prim-plan actori complet necuoscuți, cu un aer nou, prezențe încă neuzate pe marele ecran. Era nevoie de personaje încarnate de actori din noua gardă, pentru a ilustra tinerețea și începutul de drum, cărora să nu le atașezi incontrolabil alte orluri, alte intrigi, alte dezamăgiri.

Ai putea vedea:

L`amour debout, realizat de Michaël Dacheux, Franța, 2018

Mes provincials, realizat de Jean-Paul Civeyrac, Franța, 2017

J`embrasse pas, realizat de André Téchiné, Franța, 1991

La maman et la putain, realizat de Jean Eustache, Franța, 1973

Leave a Comment