Skip to content

emmerdeur.ro Posts

Fișe de vizionare #1

Teret / Un transport periculos
de Ognjen Glavonic 
Serbia, Franța / 2018
**

Chenzina a propus filme mai ofertante. Gândit în legile minimalismului ortodox, curățel, conceptual, filmul nu te supără cu nimic. Vrând însă să explice o stare de spirit guvernată de instabilitate – bombardamentele NATO -, pe fondul unui road-trip în care fiecare scapă cum poate, Un transport periculos îți dă senzația de dejavu. Poezia scenei de final, în care tatăl expune povestea familială, conform căreia dintr-o nucă purtată în haine de defunctul înaintaș a luat naștere un ditamai copacul, hrănit de stârvul, putregaiul defunctului, vine prea târziu.

Houseboat / Casa flotantă
de Melville Shavelson
S.U.A. / 1958
*

Un film inutil, complet nefrecventabil astăzi. M-am intersectat cu el pe Arte, aruncându-mi un ochi. Cary Grant, tătic singur, trebuie să dribleze cu trei plozi în întreținere, și cum era de așteptat are nevoie de Sophia Loren, pe post de super-nanny. Loren joacă prost, ca de obicei. Dar ce face din film o oroare este încă reținerea pe care Melville Shavelson o manifestă încă pentru filmatul în locație. Scena drumului spre casa de vacanță și condusul simulat nu își mai au locul în 1958.

Les aventures d'Arsène Lupin / Aventurile lui Arsene Lupin
de Jacques Becker
Franța, Italia / 1957
**

Nu m-a împins vreo pasiune deosebite să filmul ăsta (foarte popular, printre francezi). Dar era un Jacques Becker. De Casque d’or, a auzit toată lumea. L-am văzut de câteva ori prin diverse configurații. Nu se regăsește printre filmele mele preferate, dar trebuie să recunosc că am o feblețe pentru Simone Signoret, iar referințele la Bal du moulin de la Galette m-au încântat mereu. În Aventurile lui Arsene Lupin, Robert Lamoureux interpretează personjul unui maestru al furturilor de tablouri valoroase și bijoux-uri scumpe. Eram doar curios să văd ce a mai realizat

Love Affair
R. Leo McCarey
S.U.A. - 1939
***

1939 vede intrarea în cinematografe a două filme în care Irene Dunne joacă alături de Charles Boyer: Love Affair și When Tomorrow Comes. Aparent, avem de a face cu povești de dragoste tipice. În Love Affair, un domn bine întâlnește o cântăreață trecută de prima tinerețe artistică. Nuanțele actorilor sunt desăvârșite. Nu avem de a face cu acel patos siropos în jocul actoricesc, iar scânteile dramatice nu sunt nici ele căutate. Love Affair se apropie foarte mult de realismul poetic al unui Carné, cea mai frumoasă scenă rămânând cea a discuției de pe ponton, în „bruma” nopții.

Love Affair (1939)
When Tomorrow Comes
de John M. Stahl
S.U.A., 1939
**

Charles Boyer este un pianist „european” care, aflat în State, întâlnește și se îndrăgostește de o chelneriță (Irene Dunne). When Tomorrow Comes este tipul de dramă pentru domnițe, și doar atât. Dar e interesant să privești acvariul în care cele două personaje își trăiesc drama: acțiunea se petrece in New York-ul de după Marea Criză, în care angajații restaurantului sunt uniți sub un sindicat, iar străzile mega-polisului au încă alura unui sat urban, în care încă mai există o anume melanj social. cam același efect ca în filmele lui Renoir, unde în Paris, burghezia se adâncea în cartierele populare ale orașului. Am citit acest articol din The New Yorker, și îl găsesc destul de instructiv.

The Host / Monstrul / Gwoemul
de Bong Joon Ho
Coreea de Sud / 2006
*****

Ar fi interesant să urmărești în zilele acestea de pandemie The Host, prima lovitură de gong pe Bong Joon Ho a tras-o pe scena internaționala a cinematografiei. E frumos cum geniul lui reușește să se folosească de toate codurile filmului de gen pentru a formula o caricatură a lumii de astăzi. Monstrul grafic e doar pretextul pentru a vorbi despre Coreea continuu la dispoziția Statelor Unite ale Americii, monstrul care distruge totul. Fata este căutată într-o lume care glisează – la Bong Joon Ho, ploaia creează inundații, amenință habitatul, erodează. Dezinformările legate de subiectul unui microb ieșit de sub microscoapele unui laborator militar american secret, criză amplificată de mass-media însele. Era 2006.

Tout en haut du monde (La capătul lumii)
de Rémi Chayé
Franța, Danemarca, Belgia, S.U.A. / 2015
**

Având în vedere nivelul foarte înalt pe care unele animații l-au atins, aș zice că Tout en haut du monde e destul de academică. Pentru un film de servit în familie, e perfect, dar nesatisfăcător pentru cei interesați de forme inedite de a desena.

El Ángel
de Luis Ortega
Argentina, Spania / 2018
****

El Ángel este precum o halucinație. Îl avem pe acest Lorenzo Ferro, acest Niels Schneider latino-american, în postura de licean făcător de ilegalități. Ce propune Ortega cu personajul lui este privirea angelică care devină o adevărată perversiune pe ecran. Carlos este un adolescent care prin forța lui de a apela la imaginarul colectiv – imaginea îngerului virgin, blond, cu părul cârlionțat – reușește să disimuleze crimele la care participă alături de familia unui coleg de școală. Nu e nimic în film care să indice vreo morală, o compasiune vizând victimele. El Ángel e mai degrabă o comedie neagră, care cu cât avansează mai mult, cu atât îți induce o stare de halucinație.

Les tontons flinguers
de Georges Lautner
Franța, Italia, Germania / 1963
*

Film-cult în Franța, complet expirat astăzi. Lautner, ca regizor, asemenea. M-am tot intersectat cu el pe la televiziunea publică franceză, semn că îl difuzează pentru o anumită generație de seniori. În schimb, Les Barbouzes (1964) mi se pare a fi îmbătrânit frumos.

Appaloosa
de Ed Harris
S.U.A. / 2008
****

L-am ratat la vremea lui. L-am găsit difuzat pe Arte, acum. Combinația Ed Harris, Viggo Mortensen și Renée Zellweger e una fericită. Western-ul în care liniștea comunității este întreruptă de venirea unei necunoscute e de când Lumea Western-ului. E adevărat, de data asta, animatoarea nu mai are accent ciudat – Jeanne Moreau, Brigitte Bardot sau Marlene Dietrich -, dar principiul este același. Dar combinația asta de western tipic – confruntarea Binelui și Răului -, e cumva umbrită de o abordare mai umană, mai profană, îmnpletită în jurului poveștii căsniciei dintre șerif și necunoscută târfă.

Leave a Comment

[FILM exemplar] The Crossing / Paar, de Goutam Ghose

În ultima vreme, mi-au ajuns pe sub ochi câteva nestemate din cinematografia, să spunem, indiană. Iar acest The Crossing / Paar (1984) de Goutam Ghose. Într-un sat din nord-vestul Indiei, la granița cu Bangladesh-ul, un tânăr țăran câștigă alegerile locale. Iar pentru asta, un conflict între caste apare, urmat de o sumedenie de omorouri, și alungarea indezirabililor.

Paar (1984) - IMDb

Ghose abordează realitatea sărăciei, a discriminării între caste, în contextul în care Guvernul central a stabilit un salariu minim garantat și pe care proprietarii de pământ trebuie să îl respecte:

Motivul? Nimic nou. E acel ceva care afecetază săracul, acel ceva pentru care este ucis, pentru care femeile sunt violate. Motivul sunt revendicările. În acest caz, să ne primim salariile care ni se cuvin. Asta e tot.

The Crossing / Paar de Goutam Ghose (1984)

Filmul e împărțit în două: o primă parte, cea a alungării, a comunității locale sărace, pentru care ste grea încăși procurarea kerosenului pentru iluminat. În partea a doua, protagoniștii devin alungații din sat, Naurangia (Naseeruddin Shah) și soția lui, Rama (Shabana Azmi). Pentru a săpa de vendeta locală, căreia îi cade victimă inclusiv învățătorul din sat, iau calea Calcuttei.

Oare proprietarul ne va vorbi, nouă, celor de Neatins?

The crossing / PAAR (1984)

Tonul angajat de Goutam Ghose este cel al discreției. Dar ce te frapează cel mai mult este maniera picturală, perfect coordonată a scenelor colective, care presupun un număr mare de personaje, efecte, violență: sunt două scene estetic desăvârșite – cea a grupului care se abate asupra satului, cu torțele în mână și care se pregătesc să dea foc colibelor; și cea a pierderii biletului de tren, în care Naurangia se chinuiește, printre sute de picioare, să îl recupereze de pe podeaua gării.

Cea de a doua parte a filmului împărumută din neorealsimul italian acea tușă de neputință, de disperare, pe care o găsești în filmele post-belice ale lui Rosselini sau la de Sica.

–          Știți că nu cred în castă sau în alte discriminări.

–          Dar noi, da!

THE CROSSING / PAAR (1984)

Dar The Crossing / Paar nu este doar un film angajat politic, ci și o comedie care cochetează cu naivitatea personajelor sale centrale. Fragilitatea lor e atașantă.

Nu ai cum să nu te amuzi la scena în care cei doi, ajunși la Calcutta, sunt introduși de către un cerșetor în secretele turistice ale orașului. În necunoștință de cauză, soția începe să se roage în fața unui turn pe care îl crede a fi un templu.

The Crossing / Paar
R. Goutam Ghose
India / 1984
Leave a Comment

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019
Leave a Comment

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes : Photo Thomas Scimeca
Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019
Leave a Comment

[FILM exemplar] Peeping Tom, de Michael Powell

Când am prins Dernière séance (Laurent Achard, Franța / 2011) la cinema, îmi tot venea în cap acest film britanic pe care îl vizionasem în copilărie, și pe care îl mai intuiam doar vag. M-am intersectat zilele trecute cu Peeping Tom, de Michael Powell, și în sfârșit misterul a fost dezlegat. Acesta era filmul pe care îl căutam. Formidabilul film al lui Powell, cu Karlheinz Böhm în rolul unui video-introvertit ucigaș.

Dernière séance de Laurent Achard
Dernière séance, de Laurent Achard

În Peeping Tom, avem de a face cu un dublu personaj. O dată, ar fi cel al videastului închipuit, care crede că prin materialul filmat se apropie de un demers artistic. Toată sceneta este una artificial-închipuită. Camera de developare are aspectul unui laborator pentru experimente, iar accesul se face printr-o ușă mascată de o draperie, precum intrările în sala de curiozități.

Pe de altă parte, avem de a face cu personajul unui psihopat, cu profunde traume din copilărie, și care mânuirea camerei și surprinderea fricii pe fețele domnițelor pe care le ucide, îi provoacă o adevărată plăcere sexuală.

Întâmplarea face să fi văzut recent The Sniper (S.U.A./ 1952), superbul psiho-thriller-ul behaviorist al subestimatului și marginalizatului Edward Dmytryk, în care un tip ieșit din închisoare încearcă să se dea pe brazdă, dar nu scapă de dorința de a împușca femei, pe stradă. E un film clinic, temerar, depășind cu mult logica ucigașului care trebuie extirpat din sânul societății. Ucigașul devine el o victimă, ale cărei pulsiuni trebuie analizate și vindecate. Peeping Tom explorează și el această pistă, devenind un film mai complex decât pare. Practica cinemaului devine perversiune. Iar în contextul anilor ’50, gestul artistic al lui Powell este unul de provocare a firilor cuminți. La un capă al camerei, nu mai este realizatorul, cineastul, autorul, cel interesat de realismul ambiant. Ci mai degrabă un „peeping Tom”, un pervers care trage cu ochiul la curvele din cartier.

Blowup de Michelangelo Antonioni
Blowup, de Michelangelo Antonioni

Peeping Tom anticipează filmele giallo, fără a dispune de mijloacele de expresie simplificate ale acestora, dar mai ales anunță Blowup-ul (Marea Britanie, Italia / 1966) lui Antonioni, prin discursul său despre ce este invizibil, și devine vizibil prin mijlocirea camerei de filmat, sau dimpotrivă, ce camera poate vedea, dar cenzurează.

Peeping Tom
R. Michael Powell
Marea Britanie / 1960
Leave a Comment

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018
Leave a Comment

[CINEMATECĂ] Trei filme de Pierre Chenal

Am descoperit recent filmele antebelice ale lui Pierre Chenal. Sunt surprins de calitatea tehnică a celor trei filme realizate în anii `30: Crime et châtiment (1935), L`alibi (1937) și Le dernier tournant (1939), pe care am avut posibilitatea să le văd la televiziunea franceză.

Crime et châtiment (Pierre Chenal, Franța, 1935)

Crime et châtiment (1935) reprezintă printre primele ecranizări ale romanului lui Dostoievski. Influențele expresionismului german sunt evidente: modul în care personajele sunt încadrate în grimasele lor, dar mai ales scenografia – un melanj de existențialism dostoievskian și interioare care pun accent pe o textură minimalistă (în opoziție totală cu Art-Nouveau-ul interesat de ornamente). Naturalismul este și el prezent, prin elementele de recuzită sau diverse scene. Am în minte o scurtă secvență, în care lui Rodion Raskolnikov (Pierre Blanchar) îi este servită o supă la pat.

L`alibi (Pierre Chenal, Franța, 1937)

L`alibi (1937) mi se pare a fi un eveniment cinematografic pentru că pune pe aceeși peliculă pe incofundabilul Louis Jouvet și  pe Erich von Stroheim.  În contextul unei crime, telepatul Winckler (von Stroheim) are nevoie de un alibi. Îl găsește în persoana unei hostese pe nume Hélène (Jany Holt, pe numele din buletinul românesc Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt) pe care o plătește pentru a declara autorităților că și-a petrecut noaptea cu ea, la ea acasă. Însă comisarul Calas (Jouvet) are dubii și inițiază cercetările mai în profunzime. Hélène devine un Rodion Raskolnikov, mustrările de conștiință pentru păstrarea secretului crimei fiind atât de puternice.

[Anchetatorul] A ieșit cu dumneavostră odată din cabaret?

[Fata] Da.

[Anchetatorul]  Îi era teamă că veți fi răpită.

[Fata] Fără îndoială.

[Anchetatorul] Și nu v-a lăsat niciun moment?

[Fata] Serios, acum…

[Anchetatorul] Știu, am devenit insolent. Nimeni nu ar putea să vă lase niciun moment.

[Fata] Păi vedeți ?

L`alibi (1937)

O crimă alimenetază intriga și în Le dernier tournant (1939), prima ecranizare a romanului Poştaşul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain. La benzinăria-han de pe un drum nu foarte circulat își face apariția un bărbat care este angajat pentru serviciul de noapte. Intrusul pune la cale cu soția doritoare uciderea soțului.

Le dernier tournant (Pierre Chenal, Franța, 1939)

Filmul este remarcabil prin șarmul actorilor, mai ales prin prezența șic a lui Corinne Luchaire. Uitat complet astăzi, filmul a fost ignorat de presă și la vremea lansării: Chenal era evreu, iar criticii nu îi mai ardea de cinema în mijlocul Războului. După 1945, filmul a fost cenzurat din nou: Corinne era fica jurnalistului colaboraționist, Jean Luchaire (a fost executat în 1946), iar Robert Le Vigan, bun amic al lui Céline.

(Ea) Nu are cum să țină mult, Frank.

(El) De ce l-ai luat de bărbat? Ți-ar putea fi tată.

(Ea) Credeam că știi ce înseamnă sărăcia.

(El) Eu, nu. Nu s-a inventat ceva de care să îmi fie frică.

(Ea) Doar că eu sunt femeie. Am lucrat prin baruri. Timp de doi ani, tot felul de tipi mi-au aruncat bacșis, invitându-mă seara să ieșim. Știi ce înseamnă „să ieșim”? Am ieșit de câteva ori.

(El) Și apoi?

(Ea) Într-o zi, a venit el. Am ieșit de câteva ori. Nu mi-a cerut nimic, niciodată. Apoi, într-o zi, mi-a cerut mâna. Iar eu am acceptat. Iar acum mă strigă porumbița lui. Arăt eu a porumbiță, Frank?

(El) Aduci mai degrabă a o frumoasă scorpie, să știi.

(Ea) Cu tine, nu am nevoie să mint. Ești curat, nu nespălat precum alții.

Le dernier tournant (1939)

Le dernier tournant ar introduce în Franța filmul noir, și îl împletește cu un realism mult mai brut. Suntem departe de realismul poetic al unui Carné, de exemplu, foarte la modă în acea vreme. Filmarea în locații exterioare este remarcabilă, îi dă o aură de autentic. Scena de la marginea râului e memorabilă.

La 13 mai 1909, se năștea la București Jany Holt, pe numele ei adevărat Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt: Provenită dintr-o familie cu mijloace financiare, este trimisă să își completeze studiile la Paris, unde devine actriță. În anii `30, numele ei este legat de câteva super-producții franceze. Mi-am adus aminte de ea, văzând recent „L’Alibi” (1937), realizat de Pierre Chenal, încadrată fiind de Louis Jouvet (!) și Erich von Stroheim (!). În film, joacă rolul unei așa-zise „entraîneuse” (hostesă; damă care prin șarm încurajează consumul de alcool din bar; o formă mascată de a sugera personajul unei prostituate). Pe timpul războiului, se angajează în Rezistență, și e medaliată ulterior de de Gaulle. Spre deosebire de alte compatrioate, ea chiar a jucat în filme importante, cu regizori importanți, inclusiv cu Bresson sau Renoir.

Leave a Comment

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.

L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort  este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze.  Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!

L’angle mort (2019)
L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019
Leave a Comment