Skip to content

emmerdeur.ro Posts

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.

L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort  este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze.  Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!

L’angle mort (2019)
L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

În Vif-argent (Argint-viu), Juste (Thimotée Robart) este întrebat de un medic de ce îi este frică iar el îi răspunde că „îi este teamă să nu devină invizibil din nou”. Juste e un Caron modern care asistă oamenii spre tărâmul de dincolo. Scena care se petrece în incinta unei săli de consultații tapetată cu bucăți mari de faianță albă este o referință directă la filmele expresionniste cu mutanți și experimente medicale din anii `20.

Vif-argent e o lungă poezie a trecerilor din lumea de aici și cea de dincolo. Dar spre deosebire de o sumedenie de propuneri cinematografice anterioare, factorul „originalitate” în filmul lui Stéphane Batut este asigurat de ambiguitatea prezentului: personajele trăiesc aici sau sunt deja dincolo? Pentru că în filmul de debut al lui Stéphane Batut materia nu dă garanția existenței.

Vârful intrigii este atins când o tânără (Judith Chemla) îl întâlnește pe Juste și este convinsă că el este băiatul cu care a avut o aventură cu mulți ani în urmă.

– De când locuiești într-o casă abandonată?

– Te deranjează?

– Mă impresionează.

– Și înainte?

– Înainte ce?

– Nu știu, înainte. Când erai copil, cu părinții tăi.

– E mult de atunci. Nu îmi mai aduc aminte. E grav, doctore?

– Nu știu. Puțin, da. Poate că mâine o să mă uiți.

– Atunci nu te mai las. Așa, o să trăim în prezent.

Vif-argent, de Stéphane Batut (2019)

La fiecare pasaj către Dincolo, Mortul este pus să evoce un moment plăcut al vieții. Așa apar grădini tropicale luxuriante sau traversări montane în mijlocul iernii. Invizibilitatea sau vizibilitatea îi dau lui Juste acces la cele două lumi, iar asta îi accentuează caznele ființei. Pentru că Vif-argent (Premiul Jean Vigo, 2019) ar fi și o poveste despre o dragoste imposibilă. Cei doi îndrăgostiți sunt separați de materie, și singurul liant ar fi memoria, amintirea.

Filmul  m-a dus cu cândul la Jean-Paul Civeyrac. Abordarea poetică e similară. Însă Batut este cu mult solar, impresionist în modul în care âși gândește compozițiile.

Vif-argent
R. Stéphane Batut
Franța, 2019
Premiul Jean Vigo 2019

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei  nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.

Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?

– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.

La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile.  (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.

Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019
La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019

[real DOCUMENTAR] J’veux du soleil, de Gilles Perret și François Ruffin

J'veux du soleil : Photo
J’veux du soleil, de Gilles Perret și François Ruffin (Franța, 2019)

Mișcarea „Vestelor galbene” (fr. Mouvement des Gilets jaunes) a fost un fenomen important (ale cărui reminiscențe încă se mai fac prezente), foarte prost înțeles prin prisma unui tratament mass-media deficitar. Ca orice lucru complex confruntat cu nevoia (indusă) de a simplifica lucrurile, Mișcarea a fost redusă la fațetele ei violente și vindicative. J’veux du soleil reprezintă un prim documentar care încearcă să pună în lumină sângele mișcării, și are un merit deosebit – acela de a-și asuma limitele punctului de vedere.

Mișcarea „Vestelor galbene” reprezenta un creuzet de simpatii politice. Iar ce fac cei doi realizatori este să interogheze substanța care totuși îi leagă. Sociologic, un asmenea grup acoperă prin intersul de grup, nevoile specifice ale membrilor săi.

În ciuda duratei limitate – o oră și un pic de interviuri cu oameni din mișcare – materialul e elocvent și simpatic. Din mijlocul sensurilor giratorii, în casele acestor veste, exponente ale Franței profunde, filmul politic cade în plan secund. Calea pe care urmează este una cu mult mai originală, și care are șanse să fi importalizat esența fenomenului: nevoia de apartenență a unor indivizi cu probleme, într-o lume pe care nu mai reușsesc să o decripteze. Am selectat cîteva fragmente pe care le traduc mai jos, și care îmi par elocvente:

Îi invit pe toți să participe la proteste. Funcționează mai bine ca „Forțele de Muncă” sau ejobs.

Trebuie să ne întâlnim, să comunicăm, pentru că a trecut ceva vreme de când nu am mai comunicat. Acum, petrecem mai mult în fața televizoului, în fața play-station-ului. Fiecare stă la el. Nu ne vorbim. Și asta face bine tuturor pentru că momentele astea de prietenie, de sinceritate, profundul respect față de toți, asta lipsea tuturor, lipsea întregului popor francez. Și dincolo de imensa nemulțumire care stă la baza a tot ce vedeți, avem și un mesaj de armonie, că putem să trăim împreună, că ne putem înțelege unii pe alții dacă ne ascultăm. Ne-am dori să trăm într-un mod mult mai fericit, ascultânu-ne mai mult, înțelegându-ne mai mult. Asta am simți eu în ultimele trei săptămâni.

Fraternitatea, o găsești în sensurile giratorii. Prieteni cum găsești acolo, nu am mai avut de zece ani.

M-am săturat de săraci

Din cauza lor există sărăcie

Y`en a marre des pauvres (Didier super, 2016)

J’veux du soleil,

de Gilles Perret și François Ruffin

Franța / 2019

[real DOCUMENTAR] Ne croyez surtout pas que je hurle, de Frank Beauvais

Ieșit dintr-o relație, Frank Beauvais se trezește singur într-un sat alsacian. Între aprilie și octombrie 2016, vede mai bine de 400 de filme care îi vor servi ulterior drept ilustrație în acest jurnal intim de izolare – Ne croyez surtout pas que je hurle. De fapt, avem de a face cu un superb meta-documentar, în care verbul se ridică la nivelul unui Chris Marker.

Documentarul urmărește fragmente din cotidian. Actualitatea politică – efectele stării de urgență de după Charlie Hebdo, atacurile de la Nisa, criza migranților, mișcarea Nuits debouts, în paralel cu evoluția psihică a autorului, confruntat cu izolarea.

Esența demersului stă, totuși, în admirația pe care Beauvais o dezvoltă față de filme, făcând din Ne croyez surtout pas que je hurle, cel mai frumos portret al cinefilului pe care îl cunosc.

Ne croyez surtout pas que je hurle e unul dintre marile revelații ale ultimilor ani. Am încercat să traduc cât mai fidel fragmente din film. Mi se pare că a încerca să vorbești despre acest documentar ar face o nedreptate récit poetic-violent.

La momentul despărțirii, mă găsesc fără permis de conducere, în acest loc frumos, unde gesturile fiecăruia sunt privite din spatele perdelelor de la ferestrele uniform încadrate de jardiniere pline de mușcate. Dialectul alsacian este omniprezent. Aud foarte rar vorbindu-se franceză. Prima gară se găsește la 30 de kilometri. Niciun autobus nu trece. Niciun magazin prin apropiere. Nici măcar vreun bancomat. Exilul departe de Paris este trăit acum aici, unde opulența naturii ascunde banalitatea protestantă a vieții localnicilor. Majoritatea au crescut aici : școală, club de fotbal, căsătorie cu o fată de prin aceste locuri, muncă, familie, sat. Când venim din satul învecinat, aproape că suntem considerați déjà străini. Ținem să consturim case mari, să ne îngrijim grădina, să arătăm că trăim bine, în curățenie, cumsecade. Firmele din zonă continuă să angajeze.  Înnumărăm trei biserici la 500 de locuitori. Cultural, e greu să ne satisfacem nevoia. Există un loc unde se citește, frecventat de vreo 20 de oameni, unde se servește vin alb. Pe timpul verii, în fața ferestrei mele se perindă turiști interesați de un sit troglodit, atracția comunei, iar sărăbători populare au loc din când în când, unde se dansează polka, musette și alte câteva varietăți germane. Când îi auzi, ai putea crede că suntem în urmă cu o jumătate de secol, chiar cu 65 de ani.

Nu ies mai deloc, iar dacă o fac, plimbarea solitară îmi dă o stare de spirit care împinge spre visare. Mă simt fără puteri, zdrobit. Am descoperit o formă de beție a singurătății care încet încet a devenit vertij. A fi singur înseamnă în primul rând plăcerea de a trăi în ritmul meu.

Nu mă văd cu oameni. Nu mai văd Omenirea. Incerc să o interpretez zi și noapte, singur, prin filme.

Filme mute intrate în domeniul public, pepite hollywood-iene, incunabula ale cinemaului sovietic, filme erotice scandinave, giallo, filme porno, drame nemțești, – toul merge. Nu mă pot opri. Descarc. Dezarhivez. Mă culc. și o iau de la capăt a doua zi.

Totul merge în ralanti. Minutele cântăresc tone. Disperarea și vulnerabilitatea îl împiedică să se concentreze. Nu știe ce să facă. Doarme puțin. Ia multe medicamente. Se trezește înaintea tuturor, palid tot. Fiecare gest al său trădează trăirile interioare. Ințelege că ceva nu merge. Eu aștept să fiu eliberat, ca timpul să treacă mai repede, să fiu deresponsabilizat de ceva care mă strivește. In a patra sau a cincea zi, îmi amintesc să îl fi auzit cum își exprimă admirația pentru Charles Vanel, figură patriarhală, așa cum îi plăcea, în genul lui Gabin, Bourvil, Pierre Fresnay, Noël-Noël. Mi-am zis că i-ar plăcea să vadă Le ciel est à vous de Jean Gremillon, un film din copilărie.

Pentru prima oară, văd un om murind sub ochii mei, îmi brațele mele, la mine  acasă. Nu înțeleg. Sunt nervos. De ce mie ? De ce aici ? De ce să mori în fața unui  film ?

Țara, cea a ziarelor, a informațiilor, a marilor orașe mai ales, a gărilor, a aeroporturilor, a primăriilor, a sălilor de spectacol, se află în continuare în stare de urgență. Surprinzător să vezi cum este întreținuă frica, cel mai bun aliat al său, prin control polițienesc, pază militară, percheziții. In numele datoriei, suntem chemați să fim vigilenți. Accentuăm neîncrederea, suspiciunea. Facem apel la valorile Republicii pe care le instrumentalizăm după bunul plac. (…) Nu maisunt idei care circulă, ci paravane, fetișuri.

M-am tot gândit cum va arăta următorul meu film. Cronica sau jurnalul  par cele mai viabile opțiuni. Mă întreb asupra pertinenței demersului meu. Imi este teamă ca nu cumva să vprbesc la persoana I singural să nu pară un gest vanitos. Nu am ținut niciodată un jurnal mai mult de câteva zile, asta din lipsă de perseverență, dar mai ales dintr-o reținere umanistă, o teamă sp nu pot să tratez lucruirle cu detașarea necesară, păstrând o distanță față de timpurile noastre.

Sunt în situația unui toxicoman care pentru a se elibera de dependență, nu trebuie să se rupă de obieciuri, ci să le observe, să le comenteze. (…)Ies din impas, zicându-mi că important e să îmi pun întrebări la care să nu aștept răspunsuri. Cu atât mai bine, pentru că sunt incapabil să fac asta.

Descarc cam 100 de filme sovietice în trei zile. Atracția mea față de acest cinema de până la căderea Cortinei vine, dacă stau să mă gândesc, din faptul că personajele interoghează permanent locul lor în societate, modul de funcționare, utilitatea pe care o au în realizarea unei utopii colective. Chestionează problemele legate de putere și muncă, exercitarea autorității, educația, transmiterea datelor istorice. Eroul din Est se înscrie într-un raport dialectic și concret cu Lumea. Accentele doctrinare și ideologice nu mă deranjează. Demnitatea lui îl face mult mai simpatic decât personajele ficțiunilor occidentale, pentru care dreptul la plăcere este inalienabil. Acesta din urmă, rar se definește prin cetățenie, ci mai degrabă prin intermediul unui individ care își afirmă singularitatea.

Fiecare zi aduce cu ea propriia porție de siderare, de disperare și de doliu, care contribuie la izolarea mea de lume, încurajând claustrarea și autismul meu social. Sunt la două degete de renunțare. și totuși ceva în minte continuă să strige și e asurzitor.

E timpul ultimelor lucruri. Ultimele lucruri sunt întotdeauna mai excitante decât primele. Ultimul spălat de rufe, ultima întâlnire cu o mână de prieteni de prin împrejurimi, iltima plimbare în pădure, iltima cină în familie, ultimul film văzut într-un loc, ultima noapte, ultima zi la fel. (…) Ceva din minte pare să vrea continue a trăi. O energie creatoare, cevapoate mai puternic decât disperarea și întunericul. Lupta nu este câștigată, dar continuu.

Ne croyez surtout pas que je hurle

Frank Beauvais

Franța / 2019