Skip to content

emmerdeur.ro Posts

[FILM exemplar] The Crossing / Paar, de Goutam Ghose

În ultima vreme, mi-au ajuns pe sub ochi câteva nestemate din cinematografia, să spunem, indiană. Iar acest The Crossing / Paar (1984) de Goutam Ghose. Într-un sat din nord-vestul Indiei, la granița cu Bangladesh-ul, un tânăr țăran câștigă alegerile locale. Iar pentru asta, un conflict între caste apare, urmat de o sumedenie de omorouri, și alungarea indezirabililor.

Paar (1984) - IMDb

Ghose abordează realitatea sărăciei, a discriminării între caste, în contextul în care Guvernul central a stabilit un salariu minim garantat și pe care proprietarii de pământ trebuie să îl respecte:

Motivul? Nimic nou. E acel ceva care afecetază săracul, acel ceva pentru care este ucis, pentru care femeile sunt violate. Motivul sunt revendicările. În acest caz, să ne primim salariile care ni se cuvin. Asta e tot.

The Crossing / Paar de Goutam Ghose (1984)

Filmul e împărțit în două: o primă parte, cea a alungării, a comunității locale sărace, pentru care ste grea încăși procurarea kerosenului pentru iluminat. În partea a doua, protagoniștii devin alungații din sat, Naurangia (Naseeruddin Shah) și soția lui, Rama (Shabana Azmi). Pentru a săpa de vendeta locală, căreia îi cade victimă inclusiv învățătorul din sat, iau calea Calcuttei.

Oare proprietarul ne va vorbi, nouă, celor de Neatins?

The crossing / PAAR (1984)

Tonul angajat de Goutam Ghose este cel al discreției. Dar ce te frapează cel mai mult este maniera picturală, perfect coordonată a scenelor colective, care presupun un număr mare de personaje, efecte, violență: sunt două scene estetic desăvârșite – cea a grupului care se abate asupra satului, cu torțele în mână și care se pregătesc să dea foc colibelor; și cea a pierderii biletului de tren, în care Naurangia se chinuiește, printre sute de picioare, să îl recupereze de pe podeaua gării.

Cea de a doua parte a filmului împărumută din neorealsimul italian acea tușă de neputință, de disperare, pe care o găsești în filmele post-belice ale lui Rosselini sau la de Sica.

–          Știți că nu cred în castă sau în alte discriminări.

–          Dar noi, da!

THE CROSSING / PAAR (1984)

Dar The Crossing / Paar nu este doar un film angajat politic, ci și o comedie care cochetează cu naivitatea personajelor sale centrale. Fragilitatea lor e atașantă.

Nu ai cum să nu te amuzi la scena în care cei doi, ajunși la Calcutta, sunt introduși de către un cerșetor în secretele turistice ale orașului. În necunoștință de cauză, soția începe să se roage în fața unui turn pe care îl crede a fi un templu.

The Crossing / Paar
R. Goutam Ghose
India / 1984

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes : Photo Thomas Scimeca
Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019

[FILM exemplar] Peeping Tom, de Michael Powell

Când am prins Dernière séance (Laurent Achard, Franța / 2011) la cinema, îmi tot venea în cap acest film britanic pe care îl vizionasem în copilărie, și pe care îl mai intuiam doar vag. M-am intersectat zilele trecute cu Peeping Tom, de Michael Powell, și în sfârșit misterul a fost dezlegat. Acesta era filmul pe care îl căutam. Formidabilul film al lui Powell, cu Karlheinz Böhm în rolul unui video-introvertit ucigaș.

Dernière séance de Laurent Achard
Dernière séance, de Laurent Achard

În Peeping Tom, avem de a face cu un dublu personaj. O dată, ar fi cel al videastului închipuit, care crede că prin materialul filmat se apropie de un demers artistic. Toată sceneta este una artificial-închipuită. Camera de developare are aspectul unui laborator pentru experimente, iar accesul se face printr-o ușă mascată de o draperie, precum intrările în sala de curiozități.

Pe de altă parte, avem de a face cu personajul unui psihopat, cu profunde traume din copilărie, și care mânuirea camerei și surprinderea fricii pe fețele domnițelor pe care le ucide, îi provoacă o adevărată plăcere sexuală.

Întâmplarea face să fi văzut recent The Sniper (S.U.A./ 1952), superbul psiho-thriller-ul behaviorist al subestimatului și marginalizatului Edward Dmytryk, în care un tip ieșit din închisoare încearcă să se dea pe brazdă, dar nu scapă de dorința de a împușca femei, pe stradă. E un film clinic, temerar, depășind cu mult logica ucigașului care trebuie extirpat din sânul societății. Ucigașul devine el o victimă, ale cărei pulsiuni trebuie analizate și vindecate. Peeping Tom explorează și el această pistă, devenind un film mai complex decât pare. Practica cinemaului devine perversiune. Iar în contextul anilor ’50, gestul artistic al lui Powell este unul de provocare a firilor cuminți. La un capă al camerei, nu mai este realizatorul, cineastul, autorul, cel interesat de realismul ambiant. Ci mai degrabă un „peeping Tom”, un pervers care trage cu ochiul la curvele din cartier.

Blowup de Michelangelo Antonioni
Blowup, de Michelangelo Antonioni

Peeping Tom anticipează filmele giallo, fără a dispune de mijloacele de expresie simplificate ale acestora, dar mai ales anunță Blowup-ul (Marea Britanie, Italia / 1966) lui Antonioni, prin discursul său despre ce este invizibil, și devine vizibil prin mijlocirea camerei de filmat, sau dimpotrivă, ce camera poate vedea, dar cenzurează.

Peeping Tom
R. Michael Powell
Marea Britanie / 1960

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018