Skip to content

emmerdeur.ro Posts

[FILM] A Simple Life, de Ann Hui

Este greu să rămâi indiferent în fața unui asemenea film. Și foarte ușor să îi deturnezi sensurile și valoarea, cu adăugirea imperativă că filmul trebuie văzut, și foarte puțin comentat. Roger este ultimul membru rămas în Hong-Kong din familia sa, rămânându-i alături femeia de casă, o chinezoaică adusă de mică în sânul familiei, probabil înainte de instalarea regimului comunist. Mici fărâme de suveniruri aduc aminte de vremea când era tânără, de cele patru generații de copii pe care le-a îngrijit. Ah Tao, pe numele ei, este pusă în situația de a nu mai putea ”ține casa” tânărului Roger, urmând să fie internată într-un azil de bătrâni, în care vin în cărucior cei noi, și pleacă pe targă cei cu ”decontul” împlinit.

Filmul lui Ann Hui vorbește despre modestie și frumusețea pe care persoanele simple o pot croi în jurul lor. Cum bunătatea trebuie lipsită de orice intenționalitate. Cum recunoștința poare izvorî din orice. Cum tăcerea poate însemna respect.

Filmul lui Ann Hui e formidabil prin eleganța de care dă dovadă. O operă despre o femeie ajunsă la ultimele forțe, poate părăsită de protectori, fără trecut familial ar fi putut servi pe tavă o poveste lacrimogenă, înmulțit mai patetică. Însă registru este unul simplu, în care oamenii își joacă rolul sub cerul demnității. Deși ar fi fost tentantă o abordare în stilul lui Chang-Dong Lee, în care orice rază de lumină a vieții este întotdeauna umbrită de o tușă rece, de o emoție distrugătoare, poate chiar de mizeria pornirilor sexuale nesatisfăcute, Ann Hui păstrează simplitatea. Își izolează personajele centrale într-un fel de vid, în care tranzacțiile au loc în termeni de respect mutual. Este adevărat că Hui inserează pe foaia milimetrică a scenariului un personaj pitoresc, clasicul bătrânel aflat în criză de masculinitate, care, în cazul ăsta, cerșește bani pentru a merge la o prostituată din apropierea azilului.

Cinema sensibil.

A Simple Life (Tou ze), realizat de Ann Hui, Hong-Kong, 2011

Leave a Comment

[FILM] J`accuse, de Roman Polanski

În Franța, ultimul Polanski a produs multă agitație : proteste ale milieu-ului feminist, cinematografe ocupate sau care au scos din program J`accuse, ajungând la apogeul reprezentat de Premiile César, unde Adèle Haenel părăsește sala (printre altele). Dincolo de asta, ultimul opus al lui Polanski e imprevizibil și foarte coerent, reușind să propună un scenariu în care cam nimic nu este la nelocul lui, exceptând prezența lui Emmanuelle Seigner, complet inutilă, cu care Polanski tot insistă în ultimele lui filme.

Preluând titlul apelului scris de Zola, filmul lui Polanski pune în scenă societatea franceză a sfârșitului de secol XIX, cu atisemitismul său fără fard, brutal, dezinhibat, când un militar de carieră al Armatei Franceze este acuzat de spionaj în beneficiul inamicului german.

Nu e vorba să transforme cazul Dreyfus  în farsă (mai ales că filmul urmărește pas cu pas toate etapele și schimbările de situație), ci să facă și mai vizibilă fața sa monstruoasă, din care să rezulte un tragic care îți îngheață oasele. Contrar a multor Polanski-uri (Repulsie, Scriitori de cartier, Marioneta)”, povestea nu este spusă din punctul de vedere al persecutatului. Dreyfus nu este decât o siluetră umilită, rapid exilată pe Insula Diavolului, bună bucată din timp exclusă din corpusul narațiunii, apoi revenind cerând explicații  într-o ultimă  scenă abrazivă. ” (Joachim Lepastier în Cahiers du cinéma, Numărul 760, Noiembrie, 2019)


Dreyfus (jucat de Louis Garrel) nu este plasat în centrul filmului, locul fiindu-i luat de Picquart (Jean Dujardin), un milităraș informator, mărunt, interesat de poponăreala din Armata germană. E el însuși o piesă din grotescul lumii militărești, care funcționează ca o sectă, imoral și exclusiv.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Credeam că sunt vinovat pentru că înscrisul mi-ar aparține. Dar sunt în aceeași măsură vinovat și pentru că înscrisul nu îmi aparține.



Ce îți atrage încă de la început atenția, este abordarea vizuală și cum decorurile pun în valoare spiritul timpului. Este posibil ca Jean Rabasse (La cité des enfants perdus sau Climax), scenograful filmului, să fi semnat unele dintre cele autentice decoruri din filmele ultimilor ani. La asta se adaugă efortul lui Pawel Edelman, directorul de imagine, care (cu ajutorul prelucrării digitale), livrează interioare sumbre și (aproape) grotești, și imagini de exterior (scena din deschidere, din curtea Academiei Militare, sau cea a cafenelei din Place de l`Opéra), unde verdele băltit folosit în filtru conferă o notă de degradare morală a fețelor militărești, o falsitate, o micime rușinoasă.

Leave a Comment

[Pictură și film] Cel mai frumos clar-obscur

Ce mă interesează în această plăcută coincidență este superba putere a luminii. Dincolo de tema abordată, de la Tour este interesat de clar-obscur. Dacă la Caravaggio, acesta este utilizat pentru a-și izola „subiectul sau a potența dramatismul punerii în scenă, Georges de la Tour își așază personajele de multe ori în fața sursei de lumină pe care o adaugă în cadru. O frumoasă coabitare se stabilește. Prefer (vorba vine!) versiunea de la Luvru celei de la Muzeul Metropolitan din New York.

Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu.

proorocul Isaia, 26:9

În Mes provinciales Civeyrac pare să se fi inspirat din acest tablou. Filmul este gândit în alb-negru, iar clar-obscurul este exploatat în destul de multe scene. Sfoara arzândă și îmbibată în ulei din tabloul lui Georges de la Tour este înlocuită cu veioza reglabilă. Cadrul e mai profan – Etienne, personaul principal, se gândește la dragoste și viitor. Magdalena lui la Tour este un personaj pretins-religios, dar totul în compoziție este profan, este aici – de la craniul de pe genunchi și sfoara pentru penitență, la gândurile intime care îi trec prin minte.

Maria Magdalena veghind, ulei pe pânză, 1642-1644, Muzeul Luvru, Paris
Mes provinciales, de Jean-Paul Civeyrac (2018)
Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Fruit Chan. O trilogie

În Made in Hong-Kong, un băiat de cartier, supus abandonului şcolar, şi care îşi împarte apartamentul cu un infantil-idiot, bate din uşă în uşă şi cere taxă de protecţie de la fiecare locatar. În The Longest Summer, un grup de pierde-vară, foşti militari, pune la cale asaltul unei bănci. Iar Little Cheung aruncă un ochi asupra mercantilismului însămânţat încă din copilărie în Cheung şi amica lui din cartier.

Fruit Chan a fost, în mod cert, o surpriză plăcută: deşi nu foarte vocal precum alţi regizori din Hong-Kong, are un stil extraordinar de a îmbina în doze perfecte filmul înmuiat într-un fond politic, dramoletele unor familii din zona non-glamour a societăţii, experimentele video şi o parţială reinterpretare a scenelor de violenţă, zise „de acţiune”.

Când avea 10 ani, Chan se mută cu întreaga familie din China în Hong Kong, pe atunci colonie britanică. Evident că din punctul de vedere al formării lui ca regizor, prinde boom-ul cinematografic comercial (vezi: Jackie Chan, Bruce Lee). De altfel, printre alte multe aventuri cinefile, apare ca figurant în filme de consum cu anterior numiţii.

Numitorul comun al celor trei filme este Hong-Kong-ul aflat în perioada de tranziţie, de la colonie britanică la o anexă a Marii Chine. De altfel, Chan încearcă să surprindă această componentă psiho-socială a societăţii, şi pe acei oameni care cu 10, cu 20 de ani în urmă fugiseră din diverse motive de revoluţia culturală din China, pentru a-şi reface viaţa mânaţi de aparentele oportunităţi capitaliste. Totuşi, un discurs politic (patetic) nu îşi face loc nicio secundă în niciunul dintre filmele din trilogie. Ce iese la suprafaţă este lipsa de perspectivă a omului, blazarea, imunizarea la anarhia emoţională la care este supus orice individ din clasa de jos, la lipsa de speranţă şi confuzia istorică. Oamenii lui Chan nu se pot încrede în istorie; un miros de incertitudine planează pretutindeni, viitorul nici că există.

Made in Hong-Kong este primul lung-metraj din trilogie. Producţia a presupus mai puţin de 100.000 de $, însemnând practic banii de echipament. Ca să mai câştige bani, Chan nu a făcut altceva decât să fure, de pe la alte filme la care a asistat, bucăţi de peliculă. Actorii, neprofesionişti, nu au fost niciodată plătiţi. Acum, având în vedere costurile foarte mici de producţie (în România, cu banii ăştia s-ar filma un spot comercial cu producţie destul de laborioasă, buget prevăzut pentru o zi), ce a rezultat prin „Made in Hong-Kong” este un film extraordinar de dens şi care are cel puţin două calităţi: un personaj nuanţat şi de care actorul se achită perfect (devine la fel de memorabil vizualiceşte precum rolul Frankăi Potente din „Run Lola Run”), şi măiestria montajului, condus de însuşi regizorul.

Am găsit The Longest Summer drept cel mai complex film din trilogie, în materie de producţie. Un militar de carieră este concediat din armată pe fondul schimbării regimului din Hong-Kong. Împreună cu alţi prieteni care îi împărtăşesc aceeaşi soartă pun la cale spargerea unei bănci, exact în ziua de 1 iulie – momentul de transfer de putere politică.  Una dintre trăsăturile lui Chan este aceea că îmbină momentele cu adevărat tragice cu o (auto)ironie subtilă. De exemplu, într-o scenă, are loc un conflict dintre gangsterul-şef şi un acolit pe tema morţii lui Jackie Chan.

În Little Cheung, dezintegrarea politică la care este supus Hong-Kong-ul este dramatizată prin ochii unui copil. Absenţa perspectivei zilei de mâine din braţele părinţilor este transferată şi celor mai mici. Ca într-un tren accelerat, viaţa din favelele oraşului se vede gri, blurat. În ciuda zgârie-norilor absorbitori şi fals-aspiraţionali, soarele nu apune şi nici nu răsare. În deschiderea filmului, micul Cheung spune că toţi oamenii mari pe care îi cunoaşte fac din câştigarea banilor un scop al vieţii, iar el simte că trebuie să facă acelaşi lucru (chiar dacă asta înseamnă să vândă celui mai cunoscut băiat de cartier pişat pe post de ceai Lipton). Ultimul film din trilogie pare a fi cel mai apropiat de neo-realismul italian, în maniera lui De Sica. Ideea de a te pişa pe tot ce ţi se întâmplă în viaţă, asupra tuturor convenţiilor şi interdicţiilor, asupra non-sensului ia forma unui monolog urofil, când micuţul Cheung, urcat pe o cutie folosită pe post de colţul ruşinii îşi cântă oful sincronizat cu urina care se prelinge pe asfalt.

Made in Hong Kong ( Heung Gong jai jo), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1997

The Longest Summer (Hui nin yin fa dak bit doh), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1998

Little Cheung (Xilu xiang), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1999

Leave a Comment

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

Banda desenată își plasează de cele mai multe ori acțiunea în acel urban în care eroul pare a fi izolat în misiunea lui. Drama personală a individului este încadrată și se plimbă din ramă în ramă. E caricaturalul, simplitatea. Debutul lui Jérémy Clapin, J’ai perdu mon corps (Semaine de la critique, la Cannes, 2019) își dorește să păstreze acest spirit anxiogen, asfixiant, specific B.D.-urilor. Iar rezultatul este unul remarcabil. E o poveste despre două corpuri înstrăinate, lucru care permite din punct de vedere narativ un expozeu paralel a două fire succesive : o palmă care traversează orașul pentru a se alătura „proprietarului”, și proprietarul și intriga care l-a dus la „despărțirea” de palmă. E o formă materializată de a vorbi despre înstrăinarea de sine și regăsirea, dar și o poezie animată despre legăturile dintre corp și trecut. Naoufel, protagonistul întregii aventuri, e bântuit de imaginea copilăriei, cu flashback-uri în alb-negru care surprind scene familale : un braț care se întinde spre un buchet de trandafiri, un pian, o figurină Neil Armstrong, un casetofon mobil cu funcție de înregistrare, un glob pământesc, un accident de mașină.

Nimic nu pare stabil : prezentul e umplut de speranță, trecutul omniprezent, cotidianul  febril și tulbur, iar filmul nu încetează să sară de la o temporalitate la alta, dar și dintr-un sens în altul, făcând appel la ochi, ureche, mână. Face acest drum în toate sensurile, de la emoția cea mai concretă la cea mai profundă. (…) Pentru că în acest film în care moartea și tristețea se învârt în jurul unui erou atașant și fragil, totul lucrează fără oprire să exprime ce înseamnă a fi în viață.

Florence Maillard în Cahiers du cinéma (Numărul 760, noiembrie, 2019).

Leave a Comment

[ANIMAȚIE] La fameuse invasion des ours en Sicile, de Lorenzo Mattotti

La fameuse invasion des ours en Sicile (2019) este o adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Dino Buzatti, asupra căreia Lorenzo Mattotti, încadrat de Thomas Bidegain și Jean-Luc Fromental, intervine pentru a-i asigura tranziția dinspre cartea pentru copii spre filmul de animație : totul este gândit drept o poveste la gura sobei, în fine, la gura grotei, spusă de doi saltimbanci care întâlnesc un urs în etate.

Una dintre specificitățile animației este absența catarsisului dat de filmarea propriu-zisă, când regizorul se află pe platoul de filmare și găsește soluțiile… În domeniul animației, totul se face de-a lungul timpului, și constă în a polisa. E ca un diamant: tăiem, tăiem, tăiem până ajungem la forma ideală, la claritatea dorită, la echilibrul perfect… Și mai sunt și lucrurile care nu stau niciodată scrise, în animație, care ies la suprafață în faza de „story board”, dar care sunt absente în faza de scenariu.

Jean-Luc Fromental într-un interviu pentru C.N.C. (7 octombrie 2019).

Lansat în secțiunea Un certain regard (Cannes, 2019), văd La fameuse invasion des ours en Sicile la nivelul lui Le Roi et l’Oiseau (Paul Grimault, 1953/1980). Ce remarci de la primele frame-uri este calitatea extraordinară a ilustrației, pas necesar în lumea animației pentru copii atât de serios confiscată de ilustrația computerizată „tip Hubba-Bubba”. Îi poți reproșa o anumită amorțeală pe ici și colo, dar din punct de vedere vizual, filmul este o grozăvie de neuitat, în care fiecare scenă este gândită ca un tablou în sine, cu propria-i cromatică și tempo. E o manieră simplificată de a ilustra, dar atât de densă cromatic – un amstec de creion gros, forme umplute de culoare fără nuanțe și animare computerizată.

Ai putea vedea:

La fameuse invasion des ours en Sicile, realizat de Lorenzo Mattotti, Franța/Italia, 2019

Le Roi et l’Oiseau, realizat de Paul Grimault , Franța, 1980

Leave a Comment

[EROTICA] Curiosa, de Lou Jeunet

Putea fi un film kitsch, sau prețios, sau complet inutil. „Curiosa” este doar un film reușit din punct de vedere tehnic, dar plat și previzibil, lucru care care îl face irelevant. Și totuși, tipul ăsta de erotism inofensiv într-un cinema care devine din ce în ce mai abraziv, mai la obiect, mai obsedat de „să îți arăt eu cum stă treaba”, e bine-venit, de dorit, poate chiar necesar. Cu Noémie Merlant ( Portrait de la jeune fille en feu, 2019) în personaj principal care pendulează între doi domni pe care îi iubește în mod egal. Bun, îi poți reproșa lui Lou Jeunet bunele maniere, dorința obsesivă de a trata fiecare cadrul extrem de fotografic, și suntem îndreptățiți să o facem. Pe parcursul filmului, absența consistenței nu mai poate fi compensată de fotografiile frumos încadrate. Și ajungi să te gândești cu melancolie la filmul lui Bertrand Bonello, L’Apollonide (Souvenirs de la maison close).

Ai putea vedea:

Curiosa, realizat de Lou Jeunet, Franța, 2019

L’Apollonide (Souvenirs de la maison close), realizat de Bertrand Bonello, 2011

Portrait de la jeune fille en feu, realizat de Céline Sciamma, Franța, 2019

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Educație sentimentală : „L`amour debout” și „Mes provincials”

Despărțirile și eventualele regăsiri fac parte din educația sentimentală (drepturile de autor revin lui Flaubert).Iar ascensiunea către capitală e un motiv des întâlnit în literatură sau cinematografie. Propun aici două filme franceze excelente, care explorează într-un mod foarte personal această tematică : a schimbărilor pe care individul le suferă, dar și a evoluției emoțiilor.

Michaël Dacheux debutează cu acest L`amour debout (2018), lansat în programul ACID al ediției caneze din 2018 și preluat de Festivalul de Film de la Belfort (un mic festival dedicat autorilor debutanți și cu o foarte bună selecție an de an). Era normal să mă atașez de acest opus pentru că deține în el câteva ingrediente care mă interesează intens. Pe scurt, avem un Martin (Paul Delbreil) și o Léa (Adèle Csech), care se reîntâlnesc după ani la Paris, locul unde amândoi cred că pot să evolueze. Apetența pentru spațiul geografic conferă filmului un tonus rohmer-ian: Parisul străzilor istorice (Léa este ghid turistic al cartierelor mai puțin turistice), banlieu-ul rural și bucolic (Nogent-sur-Marne, Montfort-l’Amaury), o regăsire în Parc de la Villette, malurile Senei și Canal Saint Martin. Nimic nu este însă idealizat. E loc de multă poezie în acest Paris low-cost, în care individul nu este niciodată copleșit de măreția orașului, Paris intim, banal, locuibil.

Françoise Lebrun interpretează propriul rol, și de altfel o proiecție a La maman et la putain la Forum des images este integrată în film. Jean Eustache,  el însuși venit dintr-o suburbie a Bordeaux-ului, e prezent în spiritul filmului, prin franchețea cu care personajele se apropie unele de celălalte. Martin nu este doar un tânăr venit să devină cineast, ci și să se definească pe sine. De altfel, ce Michaël Dacheux sugerează este că pentru a deveni realizator, este necesară parcurgerea tuturor lucrurilor mundane, aparent banale: Martin își descoperă homosexualitatea, o reîntâlnește pe Léa, iubirea din adolescență – toate acestea alimentând personalitatea viitorului autor.

Cu Mes provincials (Provincialii), Jean-Paul Civeyrac încheagă fără dubiu cel mai bun film al său. Undeva pe la 20 de ani, descopeream „Les solitaires” (2000), „Fantômes” (2001) și Toutes ces belles promesses (2003), filme care se jucau cu realul și ezotericul, care promiteau, dar nu convingeau în final. Civeyrac, precum Jean-Claude Brisseau, nu știa să gestioneze perfect acest melanj foarte riscant în caz de prost dozaj între aici și acolo, pierzându-se în expuneri ezoterice exagerate. Ultimul semi-eșec de acest gen pe care îl cunosc este încercarea lui Betrand Bonello cu „Zombi Child”, care nu a fost totuși dezagreabil.

Mes provincials e o reușită, un film pe care publicul lui Civeyrac îl merita. Filmat înțelept în alb și negru, pelicula vorbește despre un adolescent venit la Paris pentru a urma cursurile unei școli de film. Un expozeu foarte liric despre naivitatea tinereții, dar mai ales despre eșec, despre devenire. Precum în debutul lui Dacheux,se vorbește despre cum sentimentele evoluează, despre distanța care aduce uitarea. Etienne (Andranic Manet) pare portretul unui student pe care Civeyrac însuși îl întâlnește pe coridoarele de la „Paris-VIII”, acel tânăr pornit și revoltat, idealist, care în naivitatea sa va eșua. Am în minte „J`embrasse pas” (1991)de André Téchiné, unde protagonistul venea din Acvitania la Paris pentru a deveni actor și ajunge să se prostitueze.

Motivul pentru care îl iubesc pe Civeyrac  ar fi pentru modul în care se înfățișează drept un anacronic, un tip care prin filmele sale are curajul să vorbeacă despre poezie, acolo unde nu mai este loc de ea, să forțeze o melancolie pe ecran într-o epocă obsedată de narațiune și rezon.

Ambele filme prezentate aduc în prim-plan actori complet necuoscuți, cu un aer nou, prezențe încă neuzate pe marele ecran. Era nevoie de personaje încarnate de actori din noua gardă, pentru a ilustra tinerețea și începutul de drum, cărora să nu le atașezi incontrolabil alte orluri, alte intrigi, alte dezamăgiri.

Ai putea vedea:

L`amour debout, realizat de Michaël Dacheux, Franța, 2018

Mes provincials, realizat de Jean-Paul Civeyrac, Franța, 2017

J`embrasse pas, realizat de André Téchiné, Franța, 1991

La maman et la putain, realizat de Jean Eustache, Franța, 1973

Leave a Comment