Skip to content

emmerdeur.ro Posts

[RETROSPECTIVE] Le grand jeu și Alice et le maire, filme politice de Nicolas Pariser

De la L’Exercice de l’Etat, al lui Pierre Schoeller, nu îmi aduc aminte să mai fi apărut în Hexagon vreun film care să abordeze viața politică cu o așa amplitudine. Filme politice, găsești nenumărate, dar, paradoxal, în țara cu un nivel al dezbaterii publice foarte ridicat, Politicul e minoritar și neglijat. Nicolas Pariser, un fost critic de film („mediocru”, după cum el însuși se califică), a realizat până acum 2 lung-metraje care au ridicat foarte mult miza: Le grand jeu (2015) și Alice et le maire (2019), selecționat în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes.  Le grand jeu (2015) a fost ignorat de Cannes (pe nedrept), deși eroarea a fost corectată de un Prix Louis-Delluc du premier film.

Ambele filme politice au ceva în comun: rezolvarea unui impas politic stă în mâinile unui comunicator, unei personalități din afara tablei de șah, unui salvator. În Le grand jeu, un politician-jucător (André Dussollier) dorește capul Mininstrului de Interne, și pentru aceasta apelează la servicile unui scriitor ratat (Melvil Poupaud) pentru a scrie și disemina o carte-acuză. În Alice et le maire, primarul (socialist) al Lyonului (Fabrice Luchini), aflat în impas, aduce în echipa sa o tânără specialistă în comunicare (Anaïs Demoustier) venită de la Londra pentru a se ocupa de discursuri  publice. În ambele, pionii salvatori vin din zona intelectualității, cu interese teoretice mărunte, care odată confruntați cu Lumea Celor Mari, se trezesc prinși într-un joc fără mize. Efectul acesta de mărunt e accentuat de Pariser voit și prin recuzita cotidiană: Prezența vestimentară a lui Alice e ștearsă, fără personalitate, iar Pierre Blum (Melvil Poupaud) este redus spre sfârșitul filmului la paltonul ocru alergat pe străzile din Deal. În Alice, există o intrare înb scenă orwell-iană, în care corpul fetei este minuscul în raport cu mărimea ușii pe care intră.

În  Projection privée, emisiune înregistrată pentru France Culture, la 19.12.2015, realizată de Michel Ciment, Pariser vorbește despre Le grand jeu și punctele de plecare ale filmului său.

Voiam să fac un film complet diferit de ce vedem la cinema.” Îl evocă pe Maurice Pialat, regizor care influențează cineaștii de astăzi prin temele sale: conflicte familiale, sau în care acțiunea se bazează pe pulsiuni violente, pe crize. Așa arată cinemaul francez cam din anii 1980: un cinema al crizei.

Voiam să mă aplec spre un cinema al dialogului, în care personajele schimbă idei, ușor teatral într-un mod asumat”.

Despre cuplul Balzac-Chabrol: „Am exagerat aspectul intim al Noului-Val francez. Toți îi știm pe Godard sau Truffaut, dar există și Chabrol-Rohmer. Există un discurs anti-nouvelle-vague deformat, lucru care m-a făcut să mă decid să revin la fața romanescă a Noului Val.”


– Nu prea arăți a student.

– Sunt cam bătrân, nu?

– Și cum faci cu asigarea medicală?

– Asigurarea medicală este o obsesie studențească. Iar eu nu am asigurare.

– Dar e obligatorie, nu?

– Da. Și tu erai cea care se dădea drept anarhistă.

– Dar și anarhistii, să știi, pot să se îmbolnăvească. Ca să faci revoluție, trebuie să stai bine cu sănătatea.

– Ești exact precum fosta mea nevastă. Vrei să învingi sistemul, înscriindu-te la concursuri pentru job-uri la stat.

– Gata, începe: Fosta se întoarce! Am o prietenă care îmi spune că mereu există un cadavru în dulap. Deci tu ce ascunzi?

– Nu e nimic, nici dulap, nici cadavru.

– Imposibil. (…) Sigur e ceva. Pari un tip traumatizat. De ce m-ai adus aici?

– Aici am sărutat-o prima oară pe nevastă-mea.

Dialog din Alice et le maire

Despre tonul abordat de Pariser în Alice et le maire, Joachim Lepastier declara în numărul din octombrie 2019 al Cahiers du cinéma:

Perspectiva filmului este una relaxată, fără a se deda la ironie facilă. Modul în care scenele sunt aranjate temporal trasează în câteva linii o comedie umană concentrată și gata oricând să explodeze. Acest ton atât de deosebit atinge apogeul cu scena unei videoconferințe, unde un consultant-guru se îmbată cu propriul discurs despre un proiect numit  „Lyon 2500”, în timp ce tehnica nu reușsește să țină pasul cu discursul ținut, imaginea cu acesta înghețând pe ecran.


Interviu realizat  de Nicolas Azalbert și Stéphane Delorme, în Cahiers du cinéma (octombrie 2019, paginile 50-53), numit „O radicalitate dulce și neobișnuită”:

Îl menționați pe Rohmer, iar titlul ne direcționează spre această pistă, dar nu suntem deloc în „L’arbre, le maire et la médiathèque”.

Îl iubesc pe Rohmer, dar are o formă de rugozitate pe care nu am dorit să o reproduc. Nu voiam nici să fie (filmul) o poveste de dragoste, o glumă, nici o poveste filială,despre prietenie. Îmi doream un cu totul alt lucru. Mă refer la un tip de relație pe care am experimentat-o cu Pierre Rissient, căruia i-am fost asisent și căruia îi este dedicat filmul. Nu îi eram prieten, nu împărtășeam nicio legătură intimă, dar îl vedeam în fiecare zi. După ce am încetat să mai lucrez pentru el, ne mai telefonam din când în când, dar doar atât. și totuși, este o persoană care a jucat un rol fundamental în viața mea. Am făcut două filme despre relația mea cu el. E un fel de relație care nu a fost sau a fost foarte puțin abordată în cinema. Putem spune că iubim un anume cineast, iar apoi să urmăm o altă cale. Nu voi aborda stilul lui Rohmer. Nu ar avea niciun sens. Mai ales că eu spre deosebire de el am o relație distantă față de personajele și acțiunile lor. Știu că au personalitatea lor interioară, dar mă țin departe.

Pe lângă distanță, percepem un anumit calm. Suntem aproape de fața lui Anaïs Demoustier, mai ales în cazul travelling-urilor când ea merge.

Cred că travelling-ul are ceva melancolic în sine. (…) Îi spuneam lui Anaïs că personajul său trebuie să fie deschis, inocent într-un fel. Personajul ei nu are un plan, nu știu ce va face pe mai departe, dar nu este trist. Și cum ea privea în pământ în timp ce mergeam i-am spus să privească în față și să exprime privirea cuiva care se uită curios spre ce va urma. Am prevăzut în scenariu două sau trei travelling-uri importante pentru că este ceva pe care l-am învățat pe timpul realizării scurt-metrajelor: cum am tendința de a scrie scenarii în care se petrec multe lucruri, îmi lipseau aceste momente de respiro. Unul dintre filmele care mi-au plăcut la venirea la Paris a fost Începutul iubirii (orig. La naissance de l’amour) de Philippe Garrel. În materie de film al căutării existențiale, nu există un exemplu mai bun. Doream momente de respiro, dar nu voiam un film depresiv. E amuzant pentru că atât Anaïs Demoustier, cât și Fabrice Luchini mă întrebau dacă personajele lor sunt depresive. Ori eu nu intenționam să fac un film interesat de latura psihologică, ci de cea existențială, filozofică, politică. Ce înseamnă un om care a studiat zece ani de zile și care nu știu încă ce vrea să facă în viață?


Cele 2 filme politice ale lui Pariser: Le grand jeu (2014), și Alice et le maire (2019)

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Yûzô Kawashima

În 1955, Kaneto Shindô lansa Ôkami, în care un grup de 5 se decidea să dea o spargere la o bancă, dezamăgiți de perspectivele profesionale. Anterior, își încercaseră norocul cu o firmă de asigurări, dar fără mari succese: condițiile de viață în Japonia post-război nu sunt unele dintre cele mai prietenoase, iar decizia de a lucra cinstit sau ilicit depinde de un fir foarte subțire. Kaneto Shindô pleca de la preceptul că natura umană este vulnerabilă și ușor coruptibilă atunci când nu este ordonată de o morală. La antipodul acestei credințe, se plasează Yûzô Kawashima, care reușeste în filmele sale alambicate și prin numărul impresionat de personaje, să transpună o Japonie mai nuanțuată, cu un prezent tulbure dar în plină evoluție.

Okami (1955) (R: Kaneto Shindô)

În martie 2020, Mubi a propus câteva dintre filmele lui Yûzô Kawashima  (văzusem deja Soarele în ultimele zile ale Șogunatului acum vreo 10 ani), produse în anii `50, sub acoperișul studiourilor Nikkatsu:

  1. Ginza 24 chou / Povești din Ginza /  (1955)
  2. Ashita kuru hito / Până ne revedem (1955)
  3. Fûsen / Balonul (1956)
  4. Ai no onimotsu / Povara iubirii (1955)
  5. Suzaki Paradaisu: Akashingô / Paradisul Suzaki: Cartierul felinarelor roșii (1956)
  6. Waga machi / Orașul nostru (1956)
  7. Ueru tamashii / Suflet flămând (1956)
  8. Zoku ueru tamashii / Suflet flămând II (1956)
  9. Bakumatsu taiyôden / Soarele în ultimele zile ale Șogunatului (1957)

Fondată în 1912, înglobată pe timpul dictaturii în alte entități, Nikkatsu își relua activitatea în 1954 și deja înțelegea că trebuie să se alinieze unui public tânăr, cu alte așteptări în materie de filme. În acest context, Kawashima  se face remarcat, pregătind terenul noului-val japonez din anii `60 (angoasant și existențialist) și `70 (extrem-pornografic, dar atât de inovator în opțiunile estetice).

[CHINTESENȚE] Găluștele lui Fruit Chan

Un fel de Contesă Erzebet Báthory, în variantă asiatică, cu o prezentatoare TV, care, speriată de eventulitatea pierderii în popularitate pe fondul apariției ridurilor, apelează la serviciile culinare ale unei simpatice nebune. Atenție, film culinar! O dileală, cum numai Fruit Chan putea gândi. Găluști, din fericire, la vremea lui, a fost distribuit și pe DVD. În 2009, Julie Delpy filma și juca „Contesa însângerată”.

Găluște (Gau ji)

Hong-Kong, 2004

[ANIMAȚIE] Panique au village, de Stéphane Aubier și Vincent Patar

Imagine luată de aici

Cu ocazia animației ăsteia, am mai învățat un cuvânt nou: frappandigues (fr. Nebuni, lunatici). Pentru că despre asta este vorba în „Panique au village”, animație europeană: un cal vorbitor pe nume… Cal, un cowboy pe care îl cheamă Cow-boy şi un indian (Indian) care locuiesc împreună, având ca vecin un ţăran mititel cu o nevastă… suculentă. Belgienii Stéphane Aubier şi  Vincent Patar pun de un lung-metraj animat după ce începând cu 2003 produceau pentru Canal + un serial omonim (se găsește integral pe Youtube.com).

Cu un stil animat excepțional –figurine din rășină cu suport oval la bază, precum cele cu care ne jucam noi imediat după 1990 și le găseam fie ca surprize la acadele, fie, ceva mai târziu, în jocurile de strategie cu cai și călăreți – , belgienii joacă la baza fileului, fiind atenți la detaliu. În rest,   plotul ar putea fi unul convențional: trei prieteni pornesc într-o aventură. Numai că miza este una delirantă – recuperarea a trei pereți de casă, furați de niște creaturi acvatice dubioase.

Personajul care m-a marcat pe mine este vecinul celor trei eventurieri: un bătrânel crizat, care țipă în fiecare replică. Vocea este asigurată de Benoit Poelvoorde, despre care cei doi realizatori spun așa: “Niciodată nu va respecta textul. Improvizează fără oprire, folosindu-se de stilul său și ideile personale. Norocul lui a fost că țăranul este un personaj care suferă de delir. Iar Benoit a putut delira cât a vrut. Când oferă trei versiuni diferite, nu știi pe care să o alegi.” (interviu pentru defunctul excessif.com)

Scene și motive hilare – țăranul mâncând o felie imensă de pâine prăjită cu Nutella, măcarul-toboșar, calul vorbitor la telefon sau conectat la paginile de cumpărături on-line, etc. – toate duc într-o direcție perfectă: inovație fără limite, absurd, umor.

Panique au village / Panică în oraș

Stéphane Aubier, Vincent Patar

Belgia, 2009

[FILM] Une fille facile, de Rebecca Zlotowski

Rebecca Zlotowski e interesată în filmele sale să creeze portrete de tinere. Practică un soi de misoginism sadic, dar care dau forță personajelor. Era cazul lui Léa Seydoux și Anaïs Demoustier în „Belle épine” (2010), al lui Léa Seydoux din nou, în drama radiată „Grand Central” (2013). E ceea ce o diferențiază de Céline Sciamma, de exemplu, care vine cu o manieră mult mai militantă și directă de a îmbrățișa feminitatea. Une fille facile nu face excepție.

Riviera. Cannes

Unul dintre marile filme ale anului 2019 ar fi acest „Une fille facile”, cel de-al patrulea film al Rebecăi Zlotowski, și probabil și cel mai solar. Cannes și croazeta estivală aduc a Et Dieu… créa la femme și Brigitte Bardot. Nu e niciun fel de exagerare, Zlotowski reformulând glamour-ul și frivolitatea prin antagonismul creat de adolescenta cuminte și banală, cu bac pro (Mina Farid), și verișoara versată, emancipată (sexual, vestimentar și emoțional), venită de la Paris (Zahia Dehar).

Tatuajul de pe spate – Carpe diem, servește drept carte de vizită pentru Sofia (Zahia Dehar), mesaj univoc pentru sensul și durata prezenței la verișoara ei. Ajunsă într-un club de noapte tapat cu bulbi fucsia, pe monitorul de karaoke rulează versiurile din „L’amour à la plage”: Ce soir j’irai danser le mambo. Filmul este pregătit să se detoneze, iar odată cu el, cele 2 protagoniste. Contrastul dintre cele două fete nu ar (mai) reprezenta niciun interes, într-un film din 2019 (motiv de sute ori reîncălzit).

Dar modul în care Zlotowski mută pionii pe tabla de șah e formidabil ; cum Sofia, fata ușoară potențează conturul personajului Naïma. Sofia nu este în film decât un pretext pentru Zlotowski pentru a conferi volum personajului principal, care nu este altul decât Naïma ; cum un personaj se retrage pentru a lăsa spațiu celuilalt : Naïma se retrage în camere de yacht, în spatele pereților din balcon, din discuții în schimbul plajei (vezi scena vizitei), pentru ca în final să dispară de tot.

Pentru mine, sentimentele nu contează deloc. Nu trebuie să te aștepți la nimic, totul trebuie obținut prin noi înșine, îi spune Sofia verișoarei. Suntem departe de arhetipul curvei, judecată de public, sau demnă de empatie socială. Există în această atitudine, totuși, și un cod secret al diferențelor sociale pe care ea îl cunoaște, unde fiecare ăși cunoaște locul. Revenim la acea retragere pe care o stăpânește și o respectă. Nu și neinițiata verișoară : într-o reîntâlnire cu unul dintre tipii pe care îi întâlnește, acesta îi spune că ceea impune diferențe între oameni  „nu e o chestie de principii, ci de valori”.