Arta cinematografică imaginată de Alex van Warmerdam e un foarte lung şir de cazne pe care individul trebuie să le (pe)treacă pentru detoxifierea de tabuuri: conflictul între clasele sociale, ciuma religiozităţii (cu accente din ce în ce mai sectare), codurile de conduită ale burgheziei ca formă ipocrită de a cenzura comportamente. Intri repede în universul lui, dacă accepţi că cea mai bună formă (a se citi: cea apropiată de onestitate) de a spune adevărul este de a pune degetul pe rană, asumându-ţi jocul comediei negre. Van Warmerdam, în spiritul tradiţiei oricărui regizor care vrea să nu pară angajat, îţi va spune că niciodată nu a intenţionat să reproducă realitatea şi să dezvolte o critică socială. Lucru care nu este chiar adevărat pentru că în orice cinema de tipul pe care şi olandezul îl ordonează, va exista întotdeauna lichidul abiotic al societăţii la care face referire. Astfel, filmele lui devin xenofobe fără xenofobie sau rasiste fără de rasism. Stilistic, olandezul se apropie de comedia absurdă belgiană, atât de delectabilă şi bine înfiptă azi în cinemaul popular al zonei.
Cu ce să începi în cazul lui Alex van Warmerdam, când totul pare simplu, dar complicat de orânduit? Olandezul e un personaj în sine complicat: cochetează cu pictura în tinereţe, apoi se apucă de teatru (serios şi profilic), pentru ca pe la mijlocul anilor 1980 să se apuce de primul lui film, Abel, cel care va da temperatura tuturor anilor de muncă care au urmat. Influenţa teatrului se simte: acţiunea se petrece, în mare parte, într-un apartament (recreat într-un studio), cu ecleraj cauciucat (vezi artificial). Cu De noorderlingen (1992), lucrurile încep să prindă mai mult curaj. Amplitutinea e mai mare: Warmerdam gândeşte un cartier rezidenţial izolat de restul lumii, la marginea unei păduri. Avem un poştaş indiscret, care nu rezistă impulsului de a deschide scrisorile destinatarilor, un măcelar nimfoman, un adolescent care se imaginează preşedintele Congoului, o nevastă ultrareligioasă în chip de sfântă, un vânător steril care nu îşi poate satisface nevasta şi o fată a Pădurii, misterioasă. Comedie absurdă aruncată într-un spaţiu ca niciun altul.
Regizorul “Deus ex machina”. La acest domn olandez, care nu ratează niciodată ocazia să joace în filmele proprii, atenţia pentru toposul acţiunii se transformă în stil personal, iar mizanscena serveşte drept crez cinematografic. Alex van Warmerdam vede realitatea filmică drept un cumul de efecte ale aceleiaşi maşinării nevăzute. Acţiunea, ca să se deruleze, trebuie stimulată. Auteur-ul devine cel care mişcă iţele din teatrul de păpuşi. De aceea, de cele mai multe ori, filmele lui nu urmăresc un drum “cauză-efect”, scenele nu curg drept urmare a altora, ci se derulează impulsiv şi cu multe ruperi de ritm. Regizorul şi scenaristul (olandezul serveşte ambele poziţii în mod egal) par să stea undeva ascunşi şi să coordoneze întregul concurs de circumstanţe, cu o curiozitate de tipul “ce ar fi dacă?”. Crezul acesta a luat forma cea mai explicită în Ober, în care scenarist decidea soarta fiecărui personaj din tastat sau o schimba după fiecare backspace.
Intrusul. De la Teorema lui Pasolini, avem foarte multe exemple de filme în care prăpădul deznodământului este declanşat de intruziunea cuiva. În defintiv, nu asta este una dintre preceptele filmului, mai mult sau mai puţin convenţional? În multe dintre filmele lui van Warmerdam, ideea intrusului este extinsă la nivelul întregului construct locativ al individului. Apartamentul sau casa de locuit par să fie rupte de Restul Lumii prin nişte puncte de demarcaţie foarte clare. În Nordicii (1992), cartierul psuedo-rezidenţial se află la marginea unei păduri şi pe un câmp nisipos, iar dincolo de acestea, nimeni nu se perindă (în ciuda autobuzului care pleacă mai mereu gol). În Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009), toată acţiunea se petrece în jurul unei case burgheze modern-patinată, din mijlocul unui parc închis de arbori şi landă. Chiar şi atunci când spaţiul e gândit ca fiind implantat în mijlocul oraşului, o pustietate melancolică stă la locul ei, amintind te intimitatea decorului teatral, dar şi de un auto-izolaţionism pe care indivizii şi-l procură (trasul perdelelor e un loc comun al filmelor lui van Warmerdam). O angoasă a intrusului există în filmele lui, niciodată exploatată în mod explicit. Un bun exemplu este Discobolul de pe tocul ferestrei din Abel (1986), care pare tot timpul să ameninţe cu invadarea apartamentului.
În Borgman (2013), avem ingredientele clasice ale lui van Warmerdam: o acţiune presărată de momente negre și amuzante, un suprarealism care prin propria substanță ține de ciudațeniile de aici, și mai puțin de fantastic. Borgman e un tip misterios. După ce este alergat vreo 15 minute de un grup de localnici, alungat din văgăuna lui subterană, se postează în faţa unei case şi cere ajutor. Se va integra pe nevăzute în sânul familiei şi va porni asaltul asupra membrilor ei. Va opera în filmul său în limitele thriller-ului lynch-ian (coşmarurile din somn care tind să simuleze realitatea) şi ale perversităţii pasoliniene (breşa pe care intrusul o poate exploata este cea a pulsiunilor sexuale cărora personajul feminin nu le poate face faţă).
O ambiguitate planează voit asupra filmului, de la un capăt la celălalt, lucru care îţi dă libertatea să speculezi cât vrei. E Borgman un psihopat, suferind de frustrare anti-burgheză, care doar vrea să îşi exerseze puterile distructive? Sau un ultim lucid, parte dintr-o gaşcă, care vrea să salveze nişte copii din mâinile unei familii degenerate? Sau e doar o piesă de teatru în care fiecare e un personaj cu o misiune aparte, iar unii, totuşi, nu cunosc convenţiile, aşa cum se întâmpla în Ultimele zile din viaţa Emmei Blank (2009)?
