Gloria mundi de Robert Guédiguian este un film care, dacă ar fi să îi forțăm o categorisire, ar intra sub umbrela „cinemaului social”: în Marsilia, o familie reunită se confruntă cu tot felul de mutații intime și sociale. Ariane Ascaride și Jean-Pierre Darroussin, actori-fetiș ai lui Guédiguian, formează un cuplu, completat recent de fostul bărbat întors din închisoare și iubitor de haikuri. Cei trei vor dădăci rănile și conflictele celor 2 fiice vitrege, diametral opuse. Un capitol întreg ar merita dedicat lui Anaïs Demoustier, o actriță care evoluează de la un film la altul.
Toată lumea doarme.
Nimic între mine și lună.
Într-o peșteră, am intrat.
Am ieșit, dând laoparte praful.
Iată ce păstrez.
Calitatea supremă a filmului este sinceritatea. Guédiguian înţelege importanţa pertinenţei naraţiunii, în care tușele sociale nu te rănesc, și nu sunt nici moralizatoare. Ba dimpotrivă, Gloria mundi (2019) este destul de lucid încât să facă un pas în spate și să își privească personajele de la distanță. Avem un real topos familial, cele două fiice și poveștile lor de cuplu fiind cele mai bune exemple: pe de o parte, fiica-antreprenor, evoluată social (dar cățărată pe spatele săracilor care vin să își amaneteze bunurile pe sume derizorii); de cealaltă parte, fiica din prima căsătorie, vânzătoare într-un magazin de haine, cu copil și bărbat, șofer de Uber.
– Și tu, Mathilda, muncești?
– Da, ca vânzătoare. Sunt în perioada de probă. Și apoi, mă dau afară.
– Nu e sigur. Vezi totul în negru.
– Patroanei îi convine. O să-și caute o alta. O poloneză, o româncă. Și eu aș face la fel.
Gloria mundi, de Robert Guédiguian (2019)
Nuanțele personajelor prind astfel contur și alimentează un film care pe hârtie ar putea suna fad și fără pic de originalitate. Dar nu este cazul. Pentru că firul dramatic este unul autentic, conectat la realitate, dar niciodată subordonat ei.
Cum este cazul și în altele, filmul lui Guédiguian este unul asumat politic. Analizează societatea franceză prin intermediul luptei de clasă și recurge la un montaj metaforic care face referire la școala sovietică de cinema (scena din deschidere este de altfekl dedicată lui Artavazd Pelechian, una dintre principalele figuri ale vremii).
Vincent Tabourey în Positif / numărul 706, decembrie 2019
În final, Gloria mundi confruntă măreția oamenilor (sic transit gloria mundi – așa trece gloria lumii) cu micimea existenței lor. O lume veche se destramă prin lipsa de solidaritate. Loc de idealism nu mai este.
De la L’Exercice de l’Etat, al lui Pierre Schoeller, nu îmi aduc aminte să mai fi apărut în Hexagon vreun film care să abordeze viața politică cu o așa amplitudine. Filme politice, găsești nenumărate, dar, paradoxal, în țara cu un nivel al dezbaterii publice foarte ridicat, Politicul e minoritar și neglijat. Nicolas Pariser, un fost critic de film („mediocru”, după cum el însuși se califică), a realizat până acum 2 lung-metraje care au ridicat foarte mult miza: Le grand jeu (2015) și Alice et le maire (2019), selecționat în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes. Le grand jeu (2015) a fost ignorat de Cannes (pe nedrept), deși eroarea a fost corectată de un Prix Louis-Delluc du premier film.
Ambele filme politice au ceva în comun: rezolvarea unui impas politic stă în mâinile unui comunicator, unei personalități din afara tablei de șah, unui salvator. În Le grand jeu, un politician-jucător (André Dussollier) dorește capul Mininstrului de Interne, și pentru aceasta apelează la servicile unui scriitor ratat (Melvil Poupaud) pentru a scrie și disemina o carte-acuză. În Alice et le maire, primarul (socialist) al Lyonului (Fabrice Luchini), aflat în impas, aduce în echipa sa o tânără specialistă în comunicare (Anaïs Demoustier) venită de la Londra pentru a se ocupa de discursuri publice. În ambele, pionii salvatori vin din zona intelectualității, cu interese teoretice mărunte, care odată confruntați cu Lumea Celor Mari, se trezesc prinși într-un joc fără mize. Efectul acesta de mărunt e accentuat de Pariser voit și prin recuzita cotidiană: Prezența vestimentară a lui Alice e ștearsă, fără personalitate, iar Pierre Blum (Melvil Poupaud) este redus spre sfârșitul filmului la paltonul ocru alergat pe străzile din Deal. În Alice, există o intrare înb scenă orwell-iană, în care corpul fetei este minuscul în raport cu mărimea ușii pe care intră.
În Projection privée, emisiune înregistrată pentru France Culture, la 19.12.2015, realizată de Michel Ciment, Pariser vorbește despre Le grand jeu și punctele de plecare ale filmului său.
„Voiam să fac un film complet diferit de ce vedem la cinema.” Îl evocă pe Maurice Pialat, regizor care influențează cineaștii de astăzi prin temele sale: conflicte familiale, sau în care acțiunea se bazează pe pulsiuni violente, pe crize. Așa arată cinemaul francez cam din anii 1980: un cinema al crizei.
„Voiam să mă aplec spre un cinema al dialogului, în care personajele schimbă idei, ușor teatral într-un mod asumat”.
Despre cuplul Balzac-Chabrol: „Am exagerat aspectul intim al Noului-Val francez. Toți îi știm pe Godard sau Truffaut, dar există și Chabrol-Rohmer. Există un discurs anti-nouvelle-vague deformat, lucru care m-a făcut să mă decid să revin la fața romanescă a Noului Val.”
– Nu prea arăți a student.
– Sunt cam bătrân, nu?
– Și cum faci cu asigarea medicală?
– Asigurarea medicală este o obsesie studențească. Iar eu nu am asigurare.
– Dar e obligatorie, nu?
– Da. Și tu erai cea care se dădea drept anarhistă.
– Dar și anarhistii, să știi, pot să se îmbolnăvească. Ca să faci revoluție, trebuie să stai bine cu sănătatea.
– Ești exact precum fosta mea nevastă. Vrei să învingi sistemul, înscriindu-te la concursuri pentru job-uri la stat.
– Gata, începe: Fosta se întoarce! Am o prietenă care îmi spune că mereu există un cadavru în dulap. Deci tu ce ascunzi?
– Nu e nimic, nici dulap, nici cadavru.
– Imposibil. (…) Sigur e ceva. Pari un tip traumatizat. De ce m-ai adus aici?
– Aici am sărutat-o prima oară pe nevastă-mea.
Dialog din Alice et le maire
Despre tonul abordat de Pariser în Alice et le maire, Joachim Lepastier declara în numărul din octombrie 2019 al Cahiers du cinéma:
Perspectiva filmului este una relaxată, fără a se deda la ironie facilă. Modul în care scenele sunt aranjate temporal trasează în câteva linii o comedie umană concentrată și gata oricând să explodeze. Acest ton atât de deosebit atinge apogeul cu scena unei videoconferințe, unde un consultant-guru se îmbată cu propriul discurs despre un proiect numit „Lyon 2500”, în timp ce tehnica nu reușsește să țină pasul cu discursul ținut, imaginea cu acesta înghețând pe ecran.
Interviu realizat de Nicolas Azalbert și Stéphane Delorme, în Cahiers du cinéma (octombrie 2019, paginile 50-53), numit „O radicalitate dulce și neobișnuită”:
Îl menționați pe Rohmer, iar titlul ne direcționează spre această pistă, dar nu suntem deloc în „L’arbre, le maire et la médiathèque”.
Îl iubesc pe Rohmer, dar are o formă de rugozitate pe care nu am dorit să o reproduc. Nu voiam nici să fie (filmul) o poveste de dragoste, o glumă, nici o poveste filială,despre prietenie. Îmi doream un cu totul alt lucru. Mă refer la un tip de relație pe care am experimentat-o cu Pierre Rissient, căruia i-am fost asisent și căruia îi este dedicat filmul. Nu îi eram prieten, nu împărtășeam nicio legătură intimă, dar îl vedeam în fiecare zi. După ce am încetat să mai lucrez pentru el, ne mai telefonam din când în când, dar doar atât. și totuși, este o persoană care a jucat un rol fundamental în viața mea. Am făcut două filme despre relația mea cu el. E un fel de relație care nu a fost sau a fost foarte puțin abordată în cinema. Putem spune că iubim un anume cineast, iar apoi să urmăm o altă cale. Nu voi aborda stilul lui Rohmer. Nu ar avea niciun sens. Mai ales că eu spre deosebire de el am o relație distantă față de personajele și acțiunile lor. Știu că au personalitatea lor interioară, dar mă țin departe.
Pe lângă distanță, percepem un anumit calm. Suntem aproape de fața lui Anaïs Demoustier, mai ales în cazul travelling-urilor când ea merge.
Cred că travelling-ul are ceva melancolic în sine. (…) Îi spuneam lui Anaïs că personajul său trebuie să fie deschis, inocent într-un fel. Personajul ei nu are un plan, nu știu ce va face pe mai departe, dar nu este trist. Și cum ea privea în pământ în timp ce mergeam i-am spus să privească în față și să exprime privirea cuiva care se uită curios spre ce va urma. Am prevăzut în scenariu două sau trei travelling-uri importante pentru că este ceva pe care l-am învățat pe timpul realizării scurt-metrajelor: cum am tendința de a scrie scenarii în care se petrec multe lucruri, îmi lipseau aceste momente de respiro. Unul dintre filmele care mi-au plăcut la venirea la Paris a fost Începutul iubirii (orig. La naissance de l’amour) de Philippe Garrel. În materie de film al căutării existențiale, nu există un exemplu mai bun. Doream momente de respiro, dar nu voiam un film depresiv. E amuzant pentru că atât Anaïs Demoustier, cât și Fabrice Luchini mă întrebau dacă personajele lor sunt depresive. Ori eu nu intenționam să fac un film interesat de latura psihologică, ci de cea existențială, filozofică, politică. Ce înseamnă un om care a studiat zece ani de zile și care nu știu încă ce vrea să facă în viață?
Cele 2 filme politice ale lui Pariser: Le grand jeu (2014), și Alice et le maire (2019)
Rebecca Zlotowski e interesată în filmele sale să creeze portrete de tinere. Practică un soi de misoginism sadic, dar care dau forță personajelor. Era cazul lui Léa Seydoux și Anaïs Demoustier în „Belle épine” (2010), al lui Léa Seydoux din nou, în drama radiată „Grand Central” (2013). E ceea ce o diferențiază de Céline Sciamma, de exemplu, care vine cu o manieră mult mai militantă și directă de a îmbrățișa feminitatea. Une fille facile nu face excepție.
Une fille facile (2019)
Riviera. Cannes
Unul dintre marile filme ale anului 2019 ar fi acest „Une fille facile”, cel de-al patrulea film al Rebecăi Zlotowski, și probabil și cel mai solar. Cannes și croazeta estivală aduc a Et Dieu… créa la femme și Brigitte Bardot. Nu e niciun fel de exagerare, Zlotowski reformulând glamour-ul și frivolitatea prin antagonismul creat de adolescenta cuminte și banală, cu bac pro (Mina Farid), și verișoara versată, emancipată (sexual, vestimentar și emoțional), venită de la Paris (Zahia Dehar).
Tatuajul de pe spate – Carpe diem, servește drept carte de vizită pentru Sofia (Zahia Dehar), mesaj univoc pentru sensul și durata prezenței la verișoara ei. Ajunsă într-un club de noapte tapat cu bulbi fucsia, pe monitorul de karaoke rulează versiurile din „L’amour à la plage”: Ce soir j’irai danser le mambo. Filmul este pregătit să se detoneze, iar odată cu el, cele 2 protagoniste. Contrastul dintre cele două fete nu ar (mai) reprezenta niciun interes, într-un film din 2019 (motiv de sute ori reîncălzit).
Dar modul în care Zlotowski mută pionii pe tabla de șah e formidabil ; cum Sofia, fata ușoară potențează conturul personajului Naïma. Sofia nu este în film decât un pretext pentru Zlotowski pentru a conferi volum personajului principal, care nu este altul decât Naïma ; cum un personaj se retrage pentru a lăsa spațiu celuilalt : Naïma se retrage în camere de yacht, în spatele pereților din balcon, din discuții în schimbul plajei (vezi scena vizitei), pentru ca în final să dispară de tot.
Pentru mine, sentimentele nu contează deloc. Nu trebuie să te aștepți la nimic, totul trebuie obținut prin noi înșine, îi spune Sofia verișoarei. Suntem departe de arhetipul curvei, judecată de public, sau demnă de empatie socială. Există în această atitudine, totuși, și un cod secret al diferențelor sociale pe care ea îl cunoaște, unde fiecare ăși cunoaște locul. Revenim la acea retragere pe care o stăpânește și o respectă. Nu și neinițiata verișoară : într-o reîntâlnire cu unul dintre tipii pe care îi întâlnește, acesta îi spune că ceea impune diferențe între oameni „nu e o chestie de principii, ci de valori”.
