Skip to content

Etichetă: Brigitte Bardot

[FILM] Une fille facile, de Rebecca Zlotowski

Rebecca Zlotowski e interesată în filmele sale să creeze portrete de tinere. Practică un soi de misoginism sadic, dar care dau forță personajelor. Era cazul lui Léa Seydoux și Anaïs Demoustier în „Belle épine” (2010), al lui Léa Seydoux din nou, în drama radiată „Grand Central” (2013). E ceea ce o diferențiază de Céline Sciamma, de exemplu, care vine cu o manieră mult mai militantă și directă de a îmbrățișa feminitatea. Une fille facile nu face excepție.

Riviera. Cannes

Unul dintre marile filme ale anului 2019 ar fi acest „Une fille facile”, cel de-al patrulea film al Rebecăi Zlotowski, și probabil și cel mai solar. Cannes și croazeta estivală aduc a Et Dieu… créa la femme și Brigitte Bardot. Nu e niciun fel de exagerare, Zlotowski reformulând glamour-ul și frivolitatea prin antagonismul creat de adolescenta cuminte și banală, cu bac pro (Mina Farid), și verișoara versată, emancipată (sexual, vestimentar și emoțional), venită de la Paris (Zahia Dehar).

Tatuajul de pe spate – Carpe diem, servește drept carte de vizită pentru Sofia (Zahia Dehar), mesaj univoc pentru sensul și durata prezenței la verișoara ei. Ajunsă într-un club de noapte tapat cu bulbi fucsia, pe monitorul de karaoke rulează versiurile din „L’amour à la plage”: Ce soir j’irai danser le mambo. Filmul este pregătit să se detoneze, iar odată cu el, cele 2 protagoniste. Contrastul dintre cele două fete nu ar (mai) reprezenta niciun interes, într-un film din 2019 (motiv de sute ori reîncălzit).

Dar modul în care Zlotowski mută pionii pe tabla de șah e formidabil ; cum Sofia, fata ușoară potențează conturul personajului Naïma. Sofia nu este în film decât un pretext pentru Zlotowski pentru a conferi volum personajului principal, care nu este altul decât Naïma ; cum un personaj se retrage pentru a lăsa spațiu celuilalt : Naïma se retrage în camere de yacht, în spatele pereților din balcon, din discuții în schimbul plajei (vezi scena vizitei), pentru ca în final să dispară de tot.

Pentru mine, sentimentele nu contează deloc. Nu trebuie să te aștepți la nimic, totul trebuie obținut prin noi înșine, îi spune Sofia verișoarei. Suntem departe de arhetipul curvei, judecată de public, sau demnă de empatie socială. Există în această atitudine, totuși, și un cod secret al diferențelor sociale pe care ea îl cunoaște, unde fiecare ăși cunoaște locul. Revenim la acea retragere pe care o stăpânește și o respectă. Nu și neinițiata verișoară : într-o reîntâlnire cu unul dintre tipii pe care îi întâlnește, acesta îi spune că ceea impune diferențe între oameni  „nu e o chestie de principii, ci de valori”.

Leave a Comment

[Les visages du film] Actrițele lui Michel Deville

Atenție, va curge cu actrițe franceze.

Michel Deville ar fi unul dintre cei mai stilaţi regizori francezi din toate timpurile, pe care îi cunosc. A debutat în 1960 cu Ce soir ou jamais, şi deşi nouvelle-vague-ul era ultima modă evolutivă artistico-filmico-teoretică, cumva a făcut notă discordantă cu tendinţele. E devărat, Jean Douchet îl includea în lumea noilor voci ale cinematografiei franceze, deşi Deville nu era un sectar, respectând litera noului val. Dacă ar fi să îl includem într-o tabără, ar sta confortabil alături de Resnais sau Agnes Varda, dar mai drept ar fi să îi recunoaştem vocea unică, stilul personal, şi apropierea de o manieră foarte americană de a vedea platoul de filmare. În primii săi ani de carieră, a colaborat cu Nina Companeez la scenariu şi montaj, iar detaliul ăsta este extrem de important pentru că doamna, printre altele promotoarea lui Brigitte Bardot ca produs cinematografic, şi-a spus cuvântul în modul în care persoanjele feminine au fost conturate. După ce Companeez a ieşit din decor, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine.

Sunt patru filme – Ce soir ou jamais (1960), Adorable menteuse (1961), A cause, à cause d’une femme (1962) şi L’Appartement des filles (1963) pe care eu le aşez sub aceeaşi umbrelă, a apartamentului (asta, pentru că, mai mult sau mai puţin se pretrec într-un apartament). Toate au un numitor comun mult mai important: mizează pe o aparentă formă de comedie în stil american anii ’30-’40, în care personajul central feminin ar putea foarte uşor caracterizată cu „frumoasă de pică, proastă de bubuie” (francezii au împământenită extresia „la ravissante idiote”).

După despărțirea de Companeez ca scenaristă, filmele lui Deville suferă o mutaţie considersbilă, în bine, în sensul că devine din ce în ce mai ofertante în materie de personaje, cu mai multă profunzime, la care s-ar adăuga şi o atenţie și mai insistentă pentru formă.

De-a lungul întregii lui cariere, Deville va cocheta cu jocul dintre teatru și film, explorându-i granițele. Apogeul îl va atinge, după mine, în superbul huis-clos cu Fanny Ardant în centrul atenției, Le Paltoquet.

Un alt element specific lui Deville este inpirația care i-o inspiră Place Pigalle. Pentru cine cunoșate toposul parisian, Pigalle este era cartierul localurilor des triptease, a prostituatelor, al traficurilor de tot felul, al flic-ilor truffaut-iști.


Leave a Comment