Arhive Cahiers du cinéma

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Published by emmerdeur on 2020-05-06

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.
Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?
– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.
La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile. (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.
Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019

La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019

Leave a Comment

[FILM] Proxima, de Alice Winocour

[FILM] Proxima, de Alice Winocour

Published by emmerdeur on 2020-04-26

„Un crater de pe Lună îi poartă numele” este înștiințată Sarah Loreau (Eva Green) la venirea ei în complexul kazak de unde va decola în spațiu. Programul spațial în care o franco-germană, un american și un rus vor fi trimiși în misiune se numește Proxima, un nume atât de matern. Neîntâmplător, pentru Proxima este nu atât despre explorarea cosmosului, cât despre exploararea relației dintre o mamă și fiica ei.

Cordonul ombilical matern este urmărit pas cu pas și analizat, pus în oglindă cu legătura pe care omul o are cu Terra. La finalul filmului, este menționat termenul „separare ombilicală”, acea acțiune prin care corpul rachetei părăsește solul.

„În filmele americane, este prezentă mereu ideea aceasta că Terra este un loc dezolant și că trebuie să colonizăm spațiul. Mi-am dorit să inversez punctul de vedere și să arăt atașamentul față de Terra.” (Cahiers du cinéma, noiembrie 2019, nr. 760) Dincolo de relația maternă care reprezintă nucleul dur al întregului film, Winocour impune și o celebrare a Pământeanului atașat de eco-sistemul de aici: ploaia și colbul pustiului, natura în ansamblul ei.

Soko în Augustine, de Alice Winocour (2012) Fata levitand — Soko în **Augustine**, de Alice Winocour (2012)

„Mă antrenez, privind lumea cu susul în jos, trăind într-o poveste cu finalul inversat. Citesc cărți cu partea de sus în jos, și urmăresc poveștile de la final înspre început.”, își notează protagonista în jurnal. Coprul ei trebuie să devină un „space body”, un supra-om, cu atribute diferite decât cele specifice pământenilor. Ideea explorării propriul corp, al mecanicii lui, al materialului, nu este nouă la Winocour. În Augustine (2012), filmul ei de debut, deja gândea raportul unei tinere (Soko) care suferă de o semipareză cu propriul corp și cu sexualitatea. În cabinetul unui doctor, membru al Academiei (Vincent Lindon), trupul fetei este măsurat și analizat, efectele bolii îi sunt cântărite.

Proxima, de Alice Winocour, Franța, 2019

Augustine, de Alice Winocour, Franța, 2012

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Simone Signoret în 21 de filme

[RETROSPECTIVE] Simone Signoret în 21 de filme

Published by emmerdeur on 2020-04-20

Arte i-a dedicat lui Simone Signoret câteva difuzări ale unor filme mai puțin cunoscute. În ideea asta, am luat de pe raft Nostalgia nu mai e ce-a fost, Curtea Veche, 2009, pentru a mă ghida în această listă de 21 de filme încă frecventabile în care marea actriță franceză a jucat. Alternativ, pentru francofoni, France Culture are o sumedenie de articole și podcast-uri dedicate acestei regine.

Dédée d’Anvers (r. Yves Allégret, Franţa, 1948). „Pe când filmam, nu mi-am dat seama, nu bănuiam că rolul ce mi se oferea era o şansă extraordinară. Nu aveam nicio idee de ce enormă publicitate se putea obţine astfel, pe vremea aceea nu se făcea deloc. Astăzi, o tânără puţin cunoscută, care ar face un film atât de important, cu un asemenea succes de critică şi de public, ar fi pe coperta tuturor revistelor! Ceea ce ar fi foarte periculos de altfel pentru ea!”. (Nostalgia nu mai e ce-a fost, Curtea Veche, 2009, pp. 87-88) Dédée d’Anvers, parte a unei trilogii – completată de Une si jolie petite plage (1949) şi Manèges (1950) reprezintă filmul-referință în biografia sa, pentru că regândește realismul: angoasa existențială este sufocantă, lucru care nu se întâmplă la italienii vremii, interesați mai mult de dramaturgie.

…

Mai mult

…

Mai mult

Leave a Comment

[FILM] J`accuse, de Roman Polanski

[FILM] J`accuse, de Roman Polanski

Published by emmerdeur on 2020-03-28

În Franța, ultimul Polanski a produs multă agitație : proteste ale milieu-ului feminist, cinematografe ocupate sau care au scos din program J`accuse, ajungând la apogeul reprezentat de Premiile César, unde Adèle Haenel părăsește sala (printre altele). Dincolo de asta, ultimul opus al lui Polanski e imprevizibil și foarte coerent, reușind să propună un scenariu în care cam nimic nu este la nelocul lui, exceptând prezența lui Emmanuelle Seigner, complet inutilă, cu care Polanski tot insistă în ultimele lui filme.

Preluând titlul apelului scris de Zola, filmul lui Polanski pune în scenă societatea franceză a sfârșitului de secol XIX, cu atisemitismul său fără fard, brutal, dezinhibat, când un militar de carieră al Armatei Franceze este acuzat de spionaj în beneficiul inamicului german.

„Nu e vorba să transforme cazul Dreyfus în farsă (mai ales că filmul urmărește pas cu pas toate etapele și schimbările de situație), ci să facă și mai vizibilă fața sa monstruoasă, din care să rezulte un tragic care îți îngheață oasele. Contrar a multor Polanski-uri (Repulsie, Scriitori de cartier, Marioneta)”, povestea nu este spusă din punctul de vedere al persecutatului. Dreyfus nu este decât o siluetră umilită, rapid exilată pe Insula Diavolului, bună bucată din timp exclusă din corpusul narațiunii, apoi revenind cerând explicații într-o ultimă scenă abrazivă. ” (Joachim Lepastier în Cahiers du cinéma, Numărul 760, Noiembrie, 2019)

Dreyfus (jucat de Louis Garrel) nu este plasat în centrul filmului, locul fiindu-i luat de Picquart (Jean Dujardin), un milităraș informator, mărunt, interesat de poponăreala din Armata germană. E el însuși o piesă din grotescul lumii militărești, care funcționează ca o sectă, imoral și exclusiv.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

– Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.
– Credeam că sunt vinovat pentru că înscrisul mi-ar aparține. Dar sunt în aceeași măsură vinovat și pentru că înscrisul nu îmi aparține.

Ce îți atrage încă de la început atenția, este abordarea vizuală și cum decorurile pun în valoare spiritul timpului. Este posibil ca Jean Rabasse (La cité des enfants perdus sau Climax), scenograful filmului, să fi semnat unele dintre cele autentice decoruri din filmele ultimilor ani. La asta se adaugă efortul lui Pawel Edelman, directorul de imagine, care (cu ajutorul prelucrării digitale), livrează interioare sumbre și (aproape) grotești, și imagini de exterior (scena din deschidere, din curtea Academiei Militare, sau cea a cafenelei din Place de l`Opéra), unde verdele băltit folosit în filtru conferă o notă de degradare morală a fețelor militărești, o falsitate, o micime rușinoasă.

Leave a Comment

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

Published by emmerdeur on 2020-03-19

Banda desenată își plasează de cele mai multe ori acțiunea în acel urban în care eroul pare a fi izolat în misiunea lui. Drama personală a individului este încadrată și se plimbă din ramă în ramă. E caricaturalul, simplitatea. Debutul lui Jérémy Clapin, J’ai perdu mon corps (Semaine de la critique, la Cannes, 2019) își dorește să păstreze acest spirit anxiogen, asfixiant, specific B.D.-urilor. Iar rezultatul este unul remarcabil. E o poveste despre două corpuri înstrăinate, lucru care permite din punct de vedere narativ un expozeu paralel a două fire succesive : o palmă care traversează orașul pentru a se alătura „proprietarului”, și proprietarul și intriga care l-a dus la „despărțirea” de palmă. E o formă materializată de a vorbi despre înstrăinarea de sine și regăsirea, dar și o poezie animată despre legăturile dintre corp și trecut. Naoufel, protagonistul întregii aventuri, e bântuit de imaginea copilăriei, cu flashback-uri în alb-negru care surprind scene familale : un braț care se întinde spre un buchet de trandafiri, un pian, o figurină Neil Armstrong, un casetofon mobil cu funcție de înregistrare, un glob pământesc, un accident de mașină.

Nimic nu pare stabil : prezentul e umplut de speranță, trecutul omniprezent, cotidianul febril și tulbur, iar filmul nu încetează să sară de la o temporalitate la alta, dar și dintr-un sens în altul, făcând appel la ochi, ureche, mână. Face acest drum în toate sensurile, de la emoția cea mai concretă la cea mai profundă. (…) Pentru că în acest film în care moartea și tristețea se învârt în jurul unui erou atașant și fragil, totul lucrează fără oprire să exprime ce înseamnă a fi în viață.
Florence Maillard în Cahiers du cinéma (Numărul 760, noiembrie, 2019).