Prima pagină » Cannes 2019

Etichetă: Cannes 2019

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Published by emmerdeur on 2020-05-06

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.
Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?
– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.
La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile. (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.
Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019

La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019

Leave a Comment

[FILM] La femme de mon frère, de Monia Chokri

Published by emmerdeur on 2020-04-30

La femme de mon frère este filmul de debut al (de acum) cineastei canadiene Monia Chokri, pe care o știm din Les amours imaginaires (2010). Pupilă a lui Dolan, Chokri și-a prezentat filmul la Cannes, în 2019, în secțiunea Un Certain Regard.

Cu cât ești mai prost și arăți mai bine, cu atât viața ta are mai puține șanse să fie mizerabilă.

Personajele feminine ușor (mai mult) defazate nu sunt o noutate în cinemaul recent. Îmi vine în minte, de exemplu, Laetitia Dosch în Jeune femme, de Léonor Serraille (2017). Reluând vâna narativă a unei Valérie Donzelli, Chokri construiește imaginea unei tinere absolvente de facultate care după ce își prezintă lucrarea de doctorat – Antonio Gramsci – Intersecții ale dinamicilor familiale și politice la continuatorii lui Antonio Gramsci – se găsește fără sens profesional. Ironic, pe frontispiciul Universității din Quebec, stă scris Université Notre-Dame, employeur #1 au Québec.

– Fă ca mine. Practică nihilismul fericit. Înstrăinează-te de propriile sentimente. Ignoră-le pe cât posibil. Nu le vei mai simți deloc.
– Nici nu aș zice că ești consilierul psihologic al Ministrului Economiei.

Fără domiciliu fix, Sophia trăiește când în apartamentul fratelui, când în casa părinților (tatăl, „fost comunist care joacă la bursă pe internet”). E un prilej excelent de a cunoaște forța acestei actrițe minunate, Anne-Élisabeth Bossé, care prin prestația ei face să acopere toate păcatele pe care orice realizator tânăr este în primejdie să le comită. Aventurile tinerei cad uneori greu, intensifică vertijul regizoral iar momentul culminant – conflictul din casa părinților – vine prea târziu. E tentația de a spune prea mult, din dorința de a te asigura că mesajul a fost transmis sau din frica personajului care trebuie să câștige în consistență.

Dar La femme de mon frère rămâne un film demn de luat în serios pentru că energizează cinematograful. Preluând verbul filmelor bune americane – Woody Allen rămâne o referință clară, Monia Chokri absoarbe o suită de motive ale nouvelle-vague-ului francez. Poezia filmului este densă, montajul nervos-franjurat prin angajarea a nenumărate elipse. Kilometrajul este marcat prin momente muzicale și de dans, pentru a parcurge următorul capitol.

Se simt influențe și mai recente, cum ar fi Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974), după romanul omonim al lui Georges Perec (scena reclamelor luminoase), combinat cu Les amants du Pont-Neuf (Leos Carax Franța, 1991), în special scena în care personajul lui Binoche se apleacă pentru a privi la demisolul unei clădiri oamenii dintr-o discotecă.

Leave a Comment

[FILM] Ilo, Ilo, de Anthony Chen

[FILM] Ilo, Ilo, de Anthony Chen

Published by emmerdeur on 2020-04-22

Anthony Chen nu inventează roata, dar o pictează foarte bine. Ilo, Ilo, Camera d’Or la Cannes, în 2013, e o melo-dramă onestă, cu pulpă narativă, şi cu trimiteri la contextul politic singaporez. Acţiunea, gândită în anii ’90, aruncă în scenă o familie middle-class, în contextul crizei economice asiatice, care se decide să contracteze serviciile unei bone tailandeze. Avem o mamă-cap-de-familie, îngenuncheată de munca de la birou, un tată flasc, şi un băiat care îşi exteriorizează violent trăirile familiale.

Ilo, Ilo e şi un portret posibil al naţiunii, în care societatea singaporeză suferă de un grad de xenofobie pe care Chen o speculează la nivel de detaliu, nefăcând din el un scop în sine. Mai degrabă, e o elegantă plimbare printre jaloane, apropiindu-se de umor, de fresca familială şi politică, şi de drama pură, ultima îndulcind orice eventual exces. Bona filipineză, o sclavă modernă, pe care Chen nu evită să o catalogheze aşa: doarme într-un fals pat, îi sunt anihilate pornirile religioase (într-o societate atee), se bucură de o zi liberă pe lună, şi este pusă la colţ, marginalizată, atunci când se prezintă în faţa directorului de şcoală pentru a-i lua partea băiatului care îşi umflase un coleg, recent, sau nu i se dă voie să mănânce la aceeaşi masă cu ceilalţi invitaţi, la o onomastică.

Început cu o debandadă familială care se propagă în toate celelalte straturi ale poveştii, continuat cu o bonă care cade victimă sadismului băiatului, visceral la început, devenit simpatic pe parcurs (curiozitatea sexuală a copilului care se freacă de sânii tailandezei), se termină cu o relaţie de prietenie între cei doi, în timp ce restul universului se destramă. Pe bonă o cheamă Teresa şi face faţă asaltului de cazne la care este supusă, Ilo Ilo apropiindu-se prin asta de tipul visceralului austriacului Seidl, dar deturnat de melodia apropierii dintre cei doi. O anume scenă – pedepsirea elevului într-un ritual şcolar, sub ochii celorlalţi colegi – este tratată intenţionat într-un mod somptuos, în spiritul şcolilor nemţeşti producătoare de tineri nazişti. Trebuie ca Tony Chen să nu fi creionat doar o poveste simpatică, familială, ci un întreg expozeu societal.

Ilo, Ilo, realizat de Anthony Chen

Singapore, 2013

Leave a Comment

[FILM] Une fille facile, de Rebecca Zlotowski

Une fille facile de Rebecca Zlotowski 2019

[FILM] Une fille facile, de Rebecca Zlotowski

Published by emmerdeur on 2020-04-07

Rebecca Zlotowski e interesată în filmele sale să creeze portrete de tinere. Practică un soi de misoginism sadic, dar care dau forță personajelor. Era cazul lui Léa Seydoux și Anaïs Demoustier în „Belle épine” (2010), al lui Léa Seydoux din nou, în drama radiată „Grand Central” (2013). E ceea ce o diferențiază de Céline Sciamma, de exemplu, care vine cu o manieră mult mai militantă și directă de a îmbrățișa feminitatea. Une fille facile nu face excepție.

Riviera. Cannes

Unul dintre marile filme ale anului 2019 ar fi acest „Une fille facile”, cel de-al patrulea film al Rebecăi Zlotowski, și probabil și cel mai solar. Cannes și croazeta estivală aduc a Et Dieu… créa la femme și Brigitte Bardot. Nu e niciun fel de exagerare, Zlotowski reformulând glamour-ul și frivolitatea prin antagonismul creat de adolescenta cuminte și banală, cu bac pro (Mina Farid), și verișoara versată, emancipată (sexual, vestimentar și emoțional), venită de la Paris (Zahia Dehar).

Tatuajul de pe spate – Carpe diem, servește drept carte de vizită pentru Sofia (Zahia Dehar), mesaj univoc pentru sensul și durata prezenței la verișoara ei. Ajunsă într-un club de noapte tapat cu bulbi fucsia, pe monitorul de karaoke rulează versiurile din „L’amour à la plage”: Ce soir j’irai danser le mambo. Filmul este pregătit să se detoneze, iar odată cu el, cele 2 protagoniste. Contrastul dintre cele două fete nu ar (mai) reprezenta niciun interes, într-un film din 2019 (motiv de sute ori reîncălzit).

Dar modul în care Zlotowski mută pionii pe tabla de șah e formidabil ; cum Sofia, fata ușoară potențează conturul personajului Naïma. Sofia nu este în film decât un pretext pentru Zlotowski pentru a conferi volum personajului principal, care nu este altul decât Naïma ; cum un personaj se retrage pentru a lăsa spațiu celuilalt : Naïma se retrage în camere de yacht, în spatele pereților din balcon, din discuții în schimbul plajei (vezi scena vizitei), pentru ca în final să dispară de tot.

Pentru mine, sentimentele nu contează deloc. Nu trebuie să te aștepți la nimic, totul trebuie obținut prin noi înșine, îi spune Sofia verișoarei. Suntem departe de arhetipul curvei, judecată de public, sau demnă de empatie socială. Există în această atitudine, totuși, și un cod secret al diferențelor sociale pe care ea îl cunoaște, unde fiecare ăși cunoaște locul. Revenim la acea retragere pe care o stăpânește și o respectă. Nu și neinițiata verișoară : într-o reîntâlnire cu unul dintre tipii pe care îi întâlnește, acesta îi spune că ceea impune diferențe între oameni „nu e o chestie de principii, ci de valori”.

Leave a Comment

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

Published by emmerdeur on 2020-03-19

Banda desenată își plasează de cele mai multe ori acțiunea în acel urban în care eroul pare a fi izolat în misiunea lui. Drama personală a individului este încadrată și se plimbă din ramă în ramă. E caricaturalul, simplitatea. Debutul lui Jérémy Clapin, J’ai perdu mon corps (Semaine de la critique, la Cannes, 2019) își dorește să păstreze acest spirit anxiogen, asfixiant, specific B.D.-urilor. Iar rezultatul este unul remarcabil. E o poveste despre două corpuri înstrăinate, lucru care permite din punct de vedere narativ un expozeu paralel a două fire succesive : o palmă care traversează orașul pentru a se alătura „proprietarului”, și proprietarul și intriga care l-a dus la „despărțirea” de palmă. E o formă materializată de a vorbi despre înstrăinarea de sine și regăsirea, dar și o poezie animată despre legăturile dintre corp și trecut. Naoufel, protagonistul întregii aventuri, e bântuit de imaginea copilăriei, cu flashback-uri în alb-negru care surprind scene familale : un braț care se întinde spre un buchet de trandafiri, un pian, o figurină Neil Armstrong, un casetofon mobil cu funcție de înregistrare, un glob pământesc, un accident de mașină.

Nimic nu pare stabil : prezentul e umplut de speranță, trecutul omniprezent, cotidianul febril și tulbur, iar filmul nu încetează să sară de la o temporalitate la alta, dar și dintr-un sens în altul, făcând appel la ochi, ureche, mână. Face acest drum în toate sensurile, de la emoția cea mai concretă la cea mai profundă. (…) Pentru că în acest film în care moartea și tristețea se învârt în jurul unui erou atașant și fragil, totul lucrează fără oprire să exprime ce înseamnă a fi în viață.
Florence Maillard în Cahiers du cinéma (Numărul 760, noiembrie, 2019).

Leave a Comment

[ANIMAȚIE] La fameuse invasion des ours en Sicile, de Lorenzo Mattotti

[ANIMAȚIE] La fameuse invasion des ours en Sicile, de Lorenzo Mattotti

Published by emmerdeur on 2020-03-19

La fameuse invasion des ours en Sicile (2019) este o adaptare cinematografică a romanului omonim al lui Dino Buzatti, asupra căreia Lorenzo Mattotti, încadrat de Thomas Bidegain și Jean-Luc Fromental, intervine pentru a-i asigura tranziția dinspre cartea pentru copii spre filmul de animație : totul este gândit drept o poveste la gura sobei, în fine, la gura grotei, spusă de doi saltimbanci care întâlnesc un urs în etate.

Una dintre specificitățile animației este absența catarsisului dat de filmarea propriu-zisă, când regizorul se află pe platoul de filmare și găsește soluțiile… În domeniul animației, totul se face de-a lungul timpului, și constă în a polisa. E ca un diamant: tăiem, tăiem, tăiem până ajungem la forma ideală, la claritatea dorită, la echilibrul perfect… Și mai sunt și lucrurile care nu stau niciodată scrise, în animație, care ies la suprafață în faza de „story board”, dar care sunt absente în faza de scenariu.
Jean-Luc Fromental într-un interviu pentru C.N.C. (7 octombrie 2019).

Lansat în secțiunea Un certain regard (Cannes, 2019), văd La fameuse invasion des ours en Sicile la nivelul lui Le Roi et l’Oiseau (Paul Grimault, 1953/1980). Ce remarci de la primele frame-uri este calitatea extraordinară a ilustrației, pas necesar în lumea animației pentru copii atât de serios confiscată de ilustrația computerizată „tip Hubba-Bubba”. Îi poți reproșa o anumită amorțeală pe ici și colo, dar din punct de vedere vizual, filmul este o grozăvie de neuitat, în care fiecare scenă este gândită ca un tablou în sine, cu propria-i cromatică și tempo. E o manieră simplificată de a ilustra, dar atât de densă cromatic – un amstec de creion gros, forme umplute de culoare fără nuanțe și animare computerizată.

Ai putea vedea:

La fameuse invasion des ours en Sicile, realizat de Lorenzo Mattotti, Franța/Italia, 2019

Le Roi et l’Oiseau, realizat de Paul Grimault , Franța, 1980

Leave a Comment