Am descoperit recent filmele antebelice ale lui Pierre Chenal. Sunt surprins de calitatea tehnică a celor trei filme realizate în anii `30: Crime et châtiment (1935), L`alibi (1937) și Le dernier tournant (1939), pe care am avut posibilitatea să le văd la televiziunea franceză.
Crime et châtiment (1935) reprezintă printre primele ecranizări ale romanului lui Dostoievski. Influențele expresionismului german sunt evidente: modul în care personajele sunt încadrate în grimasele lor, dar mai ales scenografia – un melanj de existențialism dostoievskian și interioare care pun accent pe o textură minimalistă (în opoziție totală cu Art-Nouveau-ul interesat de ornamente). Naturalismul este și el prezent, prin elementele de recuzită sau diverse scene. Am în minte o scurtă secvență, în care lui Rodion Raskolnikov (Pierre Blanchar) îi este servită o supă la pat.
L`alibi (1937) mi se pare a fi un eveniment cinematografic pentru că pune pe aceeși peliculă pe incofundabilul Louis Jouvet și pe Erich von Stroheim. În contextul unei crime, telepatul Winckler (von Stroheim) are nevoie de un alibi. Îl găsește în persoana unei hostese pe nume Hélène (Jany Holt, pe numele din buletinul românesc Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt) pe care o plătește pentru a declara autorităților că și-a petrecut noaptea cu ea, la ea acasă. Însă comisarul Calas (Jouvet) are dubii și inițiază cercetările mai în profunzime. Hélène devine un Rodion Raskolnikov, mustrările de conștiință pentru păstrarea secretului crimei fiind atât de puternice.
[Anchetatorul] A ieșit cu dumneavostră odată din cabaret?
[Fata] Da.
[Anchetatorul] Îi era teamă că veți fi răpită.
[Fata] Fără îndoială.
[Anchetatorul] Și nu v-a lăsat niciun moment?
[Fata] Serios, acum…
[Anchetatorul] Știu, am devenit insolent. Nimeni nu ar putea să vă lase niciun moment.
[Fata] Păi vedeți ?
L`alibi (1937)
O crimă alimenetază intriga și în Le dernier tournant (1939), prima ecranizare a romanului Poştaşul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain. La benzinăria-han de pe un drum nu foarte circulat își face apariția un bărbat care este angajat pentru serviciul de noapte. Intrusul pune la cale cu soția doritoare uciderea soțului.
Filmul este remarcabil prin șarmul actorilor, mai ales prin prezența șic a lui Corinne Luchaire. Uitat complet astăzi, filmul a fost ignorat de presă și la vremea lansării: Chenal era evreu, iar criticii nu îi mai ardea de cinema în mijlocul Războului. După 1945, filmul a fost cenzurat din nou: Corinne era fica jurnalistului colaboraționist, Jean Luchaire (a fost executat în 1946), iar Robert Le Vigan, bun amic al lui Céline.
(Ea) Nu are cum să țină mult, Frank.
(El) De ce l-ai luat de bărbat? Ți-ar putea fi tată.
(Ea) Credeam că știi ce înseamnă sărăcia.
(El) Eu, nu. Nu s-a inventat ceva de care să îmi fie frică.
(Ea) Doar că eu sunt femeie. Am lucrat prin baruri. Timp de doi ani, tot felul de tipi mi-au aruncat bacșis, invitându-mă seara să ieșim. Știi ce înseamnă „să ieșim”? Am ieșit de câteva ori.
(El) Și apoi?
(Ea) Într-o zi, a venit el. Am ieșit de câteva ori. Nu mi-a cerut nimic, niciodată. Apoi, într-o zi, mi-a cerut mâna. Iar eu am acceptat. Iar acum mă strigă porumbița lui. Arăt eu a porumbiță, Frank?
(El) Aduci mai degrabă a o frumoasă scorpie, să știi.
(Ea) Cu tine, nu am nevoie să mint. Ești curat, nu nespălat precum alții.
Le dernier tournant (1939)
Le dernier tournant ar introduce în Franța filmul noir, și îl împletește cu un realism mult mai brut. Suntem departe de realismul poetic al unui Carné, de exemplu, foarte la modă în acea vreme. Filmarea în locații exterioare este remarcabilă, îi dă o aură de autentic. Scena de la marginea râului e memorabilă.
