Skip to content

Etichetă: Film 2019

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Published by emmerdeur on 2020-06-04

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule.  Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (2019)
Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019
[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Published by emmerdeur on 2020-05-11

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.

L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort  este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze.  Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

L’angle mort (2019)

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!

L’angle mort (2019)
L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019
[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Published by emmerdeur on 2020-05-06

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei  nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.

Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?

– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.

La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile.  (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.

Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019
La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019