Skip to content

Etichetă: Film asiatic

[FILM] Ilo, Ilo, de Anthony Chen

Anthony Chen nu inventează roata, dar o pictează foarte bine. Ilo, Ilo, Camera d’Or la Cannes, în 2013, e o melo-dramă onestă, cu pulpă narativă, şi cu trimiteri la contextul politic singaporez. Acţiunea, gândită în anii ’90, aruncă în scenă o familie middle-class, în contextul crizei economice asiatice, care se decide să contracteze serviciile unei bone tailandeze. Avem o mamă-cap-de-familie, îngenuncheată de munca de la birou, un tată flasc, şi un băiat care îşi exteriorizează violent trăirile familiale.

Ilo, Ilo e şi un portret posibil al naţiunii, în care societatea singaporeză suferă de un grad de xenofobie pe care Chen o speculează la nivel de detaliu, nefăcând din el un scop în sine. Mai degrabă, e o elegantă plimbare printre jaloane, apropiindu-se de umor, de fresca familială şi politică, şi de drama pură, ultima îndulcind orice eventual exces. Bona filipineză, o sclavă modernă, pe care Chen nu evită să o catalogheze aşa: doarme într-un fals pat, îi sunt anihilate pornirile religioase (într-o societate atee), se bucură de o zi liberă pe lună, şi este pusă la colţ, marginalizată, atunci când se prezintă în faţa directorului de şcoală pentru a-i lua partea băiatului care îşi umflase un coleg, recent, sau nu i se dă voie să mănânce la aceeaşi masă cu ceilalţi invitaţi, la o onomastică.

Început cu o debandadă familială care se propagă în toate celelalte straturi ale poveştii, continuat cu o bonă care cade victimă sadismului băiatului, visceral la început, devenit simpatic pe parcurs (curiozitatea sexuală a copilului care se freacă de sânii tailandezei), se termină cu o relaţie de prietenie între cei doi, în timp ce restul universului se destramă. Pe bonă o cheamă Teresa şi face faţă asaltului de cazne la care este supusă, Ilo Ilo apropiindu-se prin asta de tipul visceralului austriacului Seidl, dar deturnat de melodia apropierii dintre cei doi. O anume scenă – pedepsirea elevului într-un ritual şcolar, sub ochii celorlalţi colegi – este tratată intenţionat într-un mod somptuos, în spiritul şcolilor nemţeşti producătoare de tineri nazişti. Trebuie ca Tony Chen să nu fi creionat doar o poveste simpatică, familială, ci un întreg expozeu societal.

Ilo, Ilo, realizat de Anthony Chen

Singapore, 2013

[RETROSPECTIVE] Filmele lui Yûzô Kawashima

În 1955, Kaneto Shindô lansa Ôkami, în care un grup de 5 se decidea să dea o spargere la o bancă, dezamăgiți de perspectivele profesionale. Anterior, își încercaseră norocul cu o firmă de asigurări, dar fără mari succese: condițiile de viață în Japonia post-război nu sunt unele dintre cele mai prietenoase, iar decizia de a lucra cinstit sau ilicit depinde de un fir foarte subțire. Kaneto Shindô pleca de la preceptul că natura umană este vulnerabilă și ușor coruptibilă atunci când nu este ordonată de o morală. La antipodul acestei credințe, se plasează Yûzô Kawashima, care reușeste în filmele sale alambicate și prin numărul impresionat de personaje, să transpună o Japonie mai nuanțuată, cu un prezent tulbure dar în plină evoluție.

Okami (1955) (R: Kaneto Shindô)

În martie 2020, Mubi a propus câteva dintre filmele lui Yûzô Kawashima  (văzusem deja Soarele în ultimele zile ale Șogunatului acum vreo 10 ani), produse în anii `50, sub acoperișul studiourilor Nikkatsu:

  1. Ginza 24 chou / Povești din Ginza /  (1955)
  2. Ashita kuru hito / Până ne revedem (1955)
  3. Fûsen / Balonul (1956)
  4. Ai no onimotsu / Povara iubirii (1955)
  5. Suzaki Paradaisu: Akashingô / Paradisul Suzaki: Cartierul felinarelor roșii (1956)
  6. Waga machi / Orașul nostru (1956)
  7. Ueru tamashii / Suflet flămând (1956)
  8. Zoku ueru tamashii / Suflet flămând II (1956)
  9. Bakumatsu taiyôden / Soarele în ultimele zile ale Șogunatului (1957)

Fondată în 1912, înglobată pe timpul dictaturii în alte entități, Nikkatsu își relua activitatea în 1954 și deja înțelegea că trebuie să se alinieze unui public tânăr, cu alte așteptări în materie de filme. În acest context, Kawashima  se face remarcat, pregătind terenul noului-val japonez din anii `60 (angoasant și existențialist) și `70 (extrem-pornografic, dar atât de inovator în opțiunile estetice).

[CHINTESENȚE] Găluștele lui Fruit Chan

Un fel de Contesă Erzebet Báthory, în variantă asiatică, cu o prezentatoare TV, care, speriată de eventulitatea pierderii în popularitate pe fondul apariției ridurilor, apelează la serviciile culinare ale unei simpatice nebune. Atenție, film culinar! O dileală, cum numai Fruit Chan putea gândi. Găluști, din fericire, la vremea lui, a fost distribuit și pe DVD. În 2009, Julie Delpy filma și juca „Contesa însângerată”.

Găluște (Gau ji)

Hong-Kong, 2004

[FILM] A Simple Life, de Ann Hui

Este greu să rămâi indiferent în fața unui asemenea film. Și foarte ușor să îi deturnezi sensurile și valoarea, cu adăugirea imperativă că filmul trebuie văzut, și foarte puțin comentat. Roger este ultimul membru rămas în Hong-Kong din familia sa, rămânându-i alături femeia de casă, o chinezoaică adusă de mică în sânul familiei, probabil înainte de instalarea regimului comunist. Mici fărâme de suveniruri aduc aminte de vremea când era tânără, de cele patru generații de copii pe care le-a îngrijit. Ah Tao, pe numele ei, este pusă în situația de a nu mai putea ”ține casa” tânărului Roger, urmând să fie internată într-un azil de bătrâni, în care vin în cărucior cei noi, și pleacă pe targă cei cu ”decontul” împlinit.

Filmul lui Ann Hui vorbește despre modestie și frumusețea pe care persoanele simple o pot croi în jurul lor. Cum bunătatea trebuie lipsită de orice intenționalitate. Cum recunoștința poare izvorî din orice. Cum tăcerea poate însemna respect.

Filmul lui Ann Hui e formidabil prin eleganța de care dă dovadă. O operă despre o femeie ajunsă la ultimele forțe, poate părăsită de protectori, fără trecut familial ar fi putut servi pe tavă o poveste lacrimogenă, înmulțit mai patetică. Însă registru este unul simplu, în care oamenii își joacă rolul sub cerul demnității. Deși ar fi fost tentantă o abordare în stilul lui Chang-Dong Lee, în care orice rază de lumină a vieții este întotdeauna umbrită de o tușă rece, de o emoție distrugătoare, poate chiar de mizeria pornirilor sexuale nesatisfăcute, Ann Hui păstrează simplitatea. Își izolează personajele centrale într-un fel de vid, în care tranzacțiile au loc în termeni de respect mutual. Este adevărat că Hui inserează pe foaia milimetrică a scenariului un personaj pitoresc, clasicul bătrânel aflat în criză de masculinitate, care, în cazul ăsta, cerșește bani pentru a merge la o prostituată din apropierea azilului.

Cinema sensibil.

A Simple Life (Tou ze), realizat de Ann Hui, Hong-Kong, 2011

[RETROSPECTIVE] Fruit Chan. O trilogie

În Made in Hong-Kong, un băiat de cartier, supus abandonului şcolar, şi care îşi împarte apartamentul cu un infantil-idiot, bate din uşă în uşă şi cere taxă de protecţie de la fiecare locatar. În The Longest Summer, un grup de pierde-vară, foşti militari, pune la cale asaltul unei bănci. Iar Little Cheung aruncă un ochi asupra mercantilismului însămânţat încă din copilărie în Cheung şi amica lui din cartier.

Fruit Chan a fost, în mod cert, o surpriză plăcută: deşi nu foarte vocal precum alţi regizori din Hong-Kong, are un stil extraordinar de a îmbina în doze perfecte filmul înmuiat într-un fond politic, dramoletele unor familii din zona non-glamour a societăţii, experimentele video şi o parţială reinterpretare a scenelor de violenţă, zise „de acţiune”.

Când avea 10 ani, Chan se mută cu întreaga familie din China în Hong Kong, pe atunci colonie britanică. Evident că din punctul de vedere al formării lui ca regizor, prinde boom-ul cinematografic comercial (vezi: Jackie Chan, Bruce Lee). De altfel, printre alte multe aventuri cinefile, apare ca figurant în filme de consum cu anterior numiţii.

Numitorul comun al celor trei filme este Hong-Kong-ul aflat în perioada de tranziţie, de la colonie britanică la o anexă a Marii Chine. De altfel, Chan încearcă să surprindă această componentă psiho-socială a societăţii, şi pe acei oameni care cu 10, cu 20 de ani în urmă fugiseră din diverse motive de revoluţia culturală din China, pentru a-şi reface viaţa mânaţi de aparentele oportunităţi capitaliste. Totuşi, un discurs politic (patetic) nu îşi face loc nicio secundă în niciunul dintre filmele din trilogie. Ce iese la suprafaţă este lipsa de perspectivă a omului, blazarea, imunizarea la anarhia emoţională la care este supus orice individ din clasa de jos, la lipsa de speranţă şi confuzia istorică. Oamenii lui Chan nu se pot încrede în istorie; un miros de incertitudine planează pretutindeni, viitorul nici că există.

Made in Hong-Kong este primul lung-metraj din trilogie. Producţia a presupus mai puţin de 100.000 de $, însemnând practic banii de echipament. Ca să mai câştige bani, Chan nu a făcut altceva decât să fure, de pe la alte filme la care a asistat, bucăţi de peliculă. Actorii, neprofesionişti, nu au fost niciodată plătiţi. Acum, având în vedere costurile foarte mici de producţie (în România, cu banii ăştia s-ar filma un spot comercial cu producţie destul de laborioasă, buget prevăzut pentru o zi), ce a rezultat prin „Made in Hong-Kong” este un film extraordinar de dens şi care are cel puţin două calităţi: un personaj nuanţat şi de care actorul se achită perfect (devine la fel de memorabil vizualiceşte precum rolul Frankăi Potente din „Run Lola Run”), şi măiestria montajului, condus de însuşi regizorul.

Am găsit The Longest Summer drept cel mai complex film din trilogie, în materie de producţie. Un militar de carieră este concediat din armată pe fondul schimbării regimului din Hong-Kong. Împreună cu alţi prieteni care îi împărtăşesc aceeaşi soartă pun la cale spargerea unei bănci, exact în ziua de 1 iulie – momentul de transfer de putere politică.  Una dintre trăsăturile lui Chan este aceea că îmbină momentele cu adevărat tragice cu o (auto)ironie subtilă. De exemplu, într-o scenă, are loc un conflict dintre gangsterul-şef şi un acolit pe tema morţii lui Jackie Chan.

În Little Cheung, dezintegrarea politică la care este supus Hong-Kong-ul este dramatizată prin ochii unui copil. Absenţa perspectivei zilei de mâine din braţele părinţilor este transferată şi celor mai mici. Ca într-un tren accelerat, viaţa din favelele oraşului se vede gri, blurat. În ciuda zgârie-norilor absorbitori şi fals-aspiraţionali, soarele nu apune şi nici nu răsare. În deschiderea filmului, micul Cheung spune că toţi oamenii mari pe care îi cunoaşte fac din câştigarea banilor un scop al vieţii, iar el simte că trebuie să facă acelaşi lucru (chiar dacă asta înseamnă să vândă celui mai cunoscut băiat de cartier pişat pe post de ceai Lipton). Ultimul film din trilogie pare a fi cel mai apropiat de neo-realismul italian, în maniera lui De Sica. Ideea de a te pişa pe tot ce ţi se întâmplă în viaţă, asupra tuturor convenţiilor şi interdicţiilor, asupra non-sensului ia forma unui monolog urofil, când micuţul Cheung, urcat pe o cutie folosită pe post de colţul ruşinii îşi cântă oful sincronizat cu urina care se prelinge pe asfalt.

Made in Hong Kong ( Heung Gong jai jo), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1997

The Longest Summer (Hui nin yin fa dak bit doh), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1998

Little Cheung (Xilu xiang), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1999