Skip to content

Etichetă: Film francez

[Les visages du film] Fața neascunsă a lui Maurice Ronet

În Le feu follet (Louis Malle, 1963), Maurice Ronet interpretează rolul unui suicidar, internat într-un ospiciu. Louis Malle îi anticipează destinul. Pentru că Ronet a fost unul dintre acei actori autentici, capabil să își vândă totul pe platoul de filmare, Malle creează unul dintre cele mai percutante portrete masculine din cinematografia intimă mondială.

Rolul venea după Ascenseur pour l’échafaud (1958).

Ronet era un tip complicat. În viața reală, suferea de alcoolism, iar asta se vede în timp, dacă îi urmărești aparițiile. Degardarea fizică pe care o poți constata și la Simone Signoret, alcoolică și ea, spre finele carierei.

Le feu follet (Focul fatidic)
R. Louis Malle
Franța / 1963

[din cărți] Gervaise la Luvru

René Clément ecraniza Gervaise de Zola în 1956, iar lucrurile din film demne de reținut ar fi privirile Mariei Schell, bătaia cu săpun, și această scenă petrecută în interiorul Muzeului Luvru. Clément păstrează spiritul romanului, exploatând democratizarea accesului la cultură, dacă ar fi să preluăm motivele verbale de azi. O stare de simpatie te prinde, și în roman, și în film, când vezi gloata prezidată de proaspeții însurăței pășind și minunându-se la Pluta meduzei, de Géricault.

Muzeul era mult prea mare și se puteau rătăci; și-n afară de asta, dânsul cunoștea locurile cele mai interesante, deoarece venise adeseori pe-aici c-un pictor, un băiat tare dezghețat, ale cărui desene erau cumpărate de-o mare firmă de cartonaje pentru a fi tipărite pe capacele cutiilor. Când nuntașii pătrunseră la subsol, în muzeul asirian, îi trecu un fior. Ei drăcie! Nu era prea cald pe-aici; din sala asta s-ar fi putut face o pivniță pe cinste. Perechile înaintau domol, privind în sus, clipind mereu din ochi, printre coloșii de piatră, zeii de marmură neagră amuțiți în încremenirea lor hieratică, animale monstruoase, jumătate pisici și jumătate femei, cu chipuri de mort, cu nasul subțiat și buzele umflate. Toate astea li se păreau nespus de urâte. În ziua de azi, piatra se lucra mult mai frumos. O inscripție cu caractere feniciene îi lăsă cu gura căscată. (…)

              În galeria lui Apolo, ceea ce îi uimi cu osebire fu parchetul, un parchet strălucitor, curat ca o oglindă, în care se reflectau picioarele banchetelor. Domnișoara Remanjou mergea cu ochii închiși, deoarece i se părea că pășește pe apă. Iar lui madam Gaudron, din pricina stării în care se afla, îi atrăgeau atenția să calce cu talpa. (…)

              Domnul Madinier supraveghea însă și coada alaiului. Cu un gest porunci să se facă un popas în mijlocul salonului pătrat. Aici nu se aflau decât capodopere, le șopti el cu glas scăzut, de parc-ar fi fost într-o biserică. Dădură un ocol salonului. Gervaise ceru să i se povestească subiectul Nunții din Canaan; mare prostie că nu scriau pe rame subiectul tablourilor. Coupeau se opri în fața Giocondei, despre care spuse că seamănă cu una din mătușile lui. Boche și Bibi-la-Grillade rânjeau cu subînțelesuri, arătându-și cu coada ochiului femeile despuiate; mai ales coapsele Antiopiei îi trezi și ei o tulburare nespusă. (…)

              Apoi nunta se avântă în lunga galerie unde se află expuse operele școlii italiene și ale celei flamande. Iarăși tablouri, mereu tablouri, sfinți, bărbați și femei cu chipuri pe care nu le înțelegeau, peisaje întunecate de tot, animale ce se gălbejiseră, o harababură de oameni și de lucruri a căror violentă învălmășeală de culori începea să le dea o durere de cap nemaipomenită. Domnul Madinier încetase să mai vorbească, conducea domol cortegiul care-l urma păstrând ordinea, toți cu gâtul răsucit și privirile pe pereți. Secole de artă defilau prin fața neștiinței lor buimăcite, uscăciunea gingașă a primitivilor, splendorile venețienilor, viața îmbelșugată și încărcată de lumină a olandezilor. Dar ceea ce le stârnea cel mai mult interesul, erau copiștii care-și instalaseră șevaletele printre vizitatori, pictând nestingheriți; o cucoană bătrână, cocoțată pe-o scară mare și tablou imens, îi impresionă în chip aparte. Totuși, se vede că, încetul cu încetul, se răspândise zvonul că o nuntă vizitează muzeul Louvre; pictorii dădeau năvală, zâmbind cu gurile întredeschise; curioșii își ocupau mai din vreme locurile pe banchete să poată privi în voie trecerea nuntașilor; în vreme ce paznicii își rețineau, strângând din buze, vorbele de duh. Iar nuntașii, care de-acum obosiseră mai puțin țanțoși, își târșâiau încălțările bătute cu ținte, bocănind din tocuri pe parchetele sonore, de parcă ar fi fost tropotul unei cirezi răzlețite și scăpate în mijlocul curățăniei severe și reculese a sălilor.

              Domnul Madinier tăcea anume pentru a-și menaja efectul. Merse de-a dreptul la Chermesa lui Rubens. Acolo, iarăși nu spuse nimic, mulțumindu-se să le arate tabloul, cu-o ochire șugubeață. Când văzură pictura, cucoanele chicotiră; apoi îi întoarseră spatele, roșii ca para focului. Bărbații le ținură locului, râzând pe sub mustață, iscodind după amănuntele deocheate.

Gervaise de Emile Zola, pp 81-84, Editura Univers, 1982
Gervaise
de René Clément
Franța / 1956

[FILM exemplar] Le souffle, de Damien Odoul

Filmat în totalitate în alb și negru, Le souffle de Damien Odoul se joacă cu poezia carnalului. În mare, este vorba despre un adolescent care locuiește în banlieu-ul parisian, nevoit să își petreacă vacanța de vară la țară, în ograda unui unchi. Plictiseală, vară incinsă, un singur prieten, o pasiune făcută față de fiica unui muzician înstărit care locuiește într-un castel din apropiere.

Prin decizia de a filma în alb-negru, spațiul de desfășurare este departe de imaginea idilică a satului francez de la care te-ai aștepta să fie surpins în culori vii, tocite în lumina puternică a soarelui. Odoul anihilează această frumusețe, candoare pe care o intuiești pe ecran, e adevărat, pentru a face loc lucrurilor care dor. Este vorba despre maturizarea unui adolescent, spiritual și sexual. În spațiul ăsta calm din fundal, fapte interioare, pe care un medic ți le-ar explica ca fiind normale, se desfășoară într-o notă înfricoșătoare. O poezie a urâtului își face loc pentru a ne spune că prezența umană este infectă până și în cele mai verzi și liniștite locuri. Odoul e un Bresson modern și visceral! Inocența fetei cu măgarul din Au hasard Balthazar (1966) care își dorea doar un prieten era pângărită de bătrânul pervers care îi face avansuri grosolane.

Pe de altă parte, filmul are o încărcătură personală accentuată, după cum însuși Odoul declară pe pagina lui personală. Odoul accentuează existența a trei spații în care individul își duce existența. David (jucat impecabil de new-comer-ul Pierre-Louis Bonnetblanc) este asaltat de violența demonilor interiori. Plecând de la oniricul unui vis în care se imaginează nud și strâns de un bărbat supraponderal și aruncat într-o mare de noroi, care ulterior se usucă în razele-tinctură-de-iod, și trecând prin caznele trupului deschis pornirilor sexuale inexplicabile (pentru el): simulază un act sexual cu un copac, la fel și cu o starletă porno dintr-o revistă de profil. Alegerea înțeleaptă pe care Odoul o face este accea de a nu livra un input psihologic explicativ. Trasează fapte austere, aparent fără nicio legătură una cu cealaltă.

Le souffle este, de departe, cel mai bun film al lui Odoul. După ce a debutat cu Le souffle, și intrat în vizorul criticii dar cu foarte mari probleme de distribuție (în Franța, a fost lansat la doi ani după premiera venețiană), Odoul reia tema sexualității bolnave: în Errance (2003), Laetitia Casta joacă rolul unei femei abandonate de sinele propriu și bolnavă de dependență emoțională față de un ratat; în L’histoire de Richard O. (2007), Amalric este un dependent de sex bizar (cred că singurul lui film în care face sex pe bune) care îl îngroapă la final.

Le souffle
de Damien Odoul
Franța / 2001

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes : Photo Thomas Scimeca
Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019