Skip to content

Etichetă: Film francez

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018

[CINEMATECĂ] Trei filme de Pierre Chenal

Am descoperit recent filmele antebelice ale lui Pierre Chenal. Sunt surprins de calitatea tehnică a celor trei filme realizate în anii `30: Crime et châtiment (1935), L`alibi (1937) și Le dernier tournant (1939), pe care am avut posibilitatea să le văd la televiziunea franceză.

Crime et châtiment (Pierre Chenal, Franța, 1935)

Crime et châtiment (1935) reprezintă printre primele ecranizări ale romanului lui Dostoievski. Influențele expresionismului german sunt evidente: modul în care personajele sunt încadrate în grimasele lor, dar mai ales scenografia – un melanj de existențialism dostoievskian și interioare care pun accent pe o textură minimalistă (în opoziție totală cu Art-Nouveau-ul interesat de ornamente). Naturalismul este și el prezent, prin elementele de recuzită sau diverse scene. Am în minte o scurtă secvență, în care lui Rodion Raskolnikov (Pierre Blanchar) îi este servită o supă la pat.

L`alibi (Pierre Chenal, Franța, 1937)

L`alibi (1937) mi se pare a fi un eveniment cinematografic pentru că pune pe aceeși peliculă pe incofundabilul Louis Jouvet și  pe Erich von Stroheim.  În contextul unei crime, telepatul Winckler (von Stroheim) are nevoie de un alibi. Îl găsește în persoana unei hostese pe nume Hélène (Jany Holt, pe numele din buletinul românesc Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt) pe care o plătește pentru a declara autorităților că și-a petrecut noaptea cu ea, la ea acasă. Însă comisarul Calas (Jouvet) are dubii și inițiază cercetările mai în profunzime. Hélène devine un Rodion Raskolnikov, mustrările de conștiință pentru păstrarea secretului crimei fiind atât de puternice.

[Anchetatorul] A ieșit cu dumneavostră odată din cabaret?

[Fata] Da.

[Anchetatorul]  Îi era teamă că veți fi răpită.

[Fata] Fără îndoială.

[Anchetatorul] Și nu v-a lăsat niciun moment?

[Fata] Serios, acum…

[Anchetatorul] Știu, am devenit insolent. Nimeni nu ar putea să vă lase niciun moment.

[Fata] Păi vedeți ?

L`alibi (1937)

O crimă alimenetază intriga și în Le dernier tournant (1939), prima ecranizare a romanului Poştaşul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain. La benzinăria-han de pe un drum nu foarte circulat își face apariția un bărbat care este angajat pentru serviciul de noapte. Intrusul pune la cale cu soția doritoare uciderea soțului.

Le dernier tournant (Pierre Chenal, Franța, 1939)

Filmul este remarcabil prin șarmul actorilor, mai ales prin prezența șic a lui Corinne Luchaire. Uitat complet astăzi, filmul a fost ignorat de presă și la vremea lansării: Chenal era evreu, iar criticii nu îi mai ardea de cinema în mijlocul Războului. După 1945, filmul a fost cenzurat din nou: Corinne era fica jurnalistului colaboraționist, Jean Luchaire (a fost executat în 1946), iar Robert Le Vigan, bun amic al lui Céline.

(Ea) Nu are cum să țină mult, Frank.

(El) De ce l-ai luat de bărbat? Ți-ar putea fi tată.

(Ea) Credeam că știi ce înseamnă sărăcia.

(El) Eu, nu. Nu s-a inventat ceva de care să îmi fie frică.

(Ea) Doar că eu sunt femeie. Am lucrat prin baruri. Timp de doi ani, tot felul de tipi mi-au aruncat bacșis, invitându-mă seara să ieșim. Știi ce înseamnă „să ieșim”? Am ieșit de câteva ori.

(El) Și apoi?

(Ea) Într-o zi, a venit el. Am ieșit de câteva ori. Nu mi-a cerut nimic, niciodată. Apoi, într-o zi, mi-a cerut mâna. Iar eu am acceptat. Iar acum mă strigă porumbița lui. Arăt eu a porumbiță, Frank?

(El) Aduci mai degrabă a o frumoasă scorpie, să știi.

(Ea) Cu tine, nu am nevoie să mint. Ești curat, nu nespălat precum alții.

Le dernier tournant (1939)

Le dernier tournant ar introduce în Franța filmul noir, și îl împletește cu un realism mult mai brut. Suntem departe de realismul poetic al unui Carné, de exemplu, foarte la modă în acea vreme. Filmarea în locații exterioare este remarcabilă, îi dă o aură de autentic. Scena de la marginea râului e memorabilă.

La 13 mai 1909, se năștea la București Jany Holt, pe numele ei adevărat Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt: Provenită dintr-o familie cu mijloace financiare, este trimisă să își completeze studiile la Paris, unde devine actriță. În anii `30, numele ei este legat de câteva super-producții franceze. Mi-am adus aminte de ea, văzând recent „L’Alibi” (1937), realizat de Pierre Chenal, încadrată fiind de Louis Jouvet (!) și Erich von Stroheim (!). În film, joacă rolul unei așa-zise „entraîneuse” (hostesă; damă care prin șarm încurajează consumul de alcool din bar; o formă mascată de a sugera personajul unei prostituate). Pe timpul războiului, se angajează în Rezistență, și e medaliată ulterior de de Gaulle. Spre deosebire de alte compatrioate, ea chiar a jucat în filme importante, cu regizori importanți, inclusiv cu Bresson sau Renoir.

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.

L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort  este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze.  Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!

L’angle mort (2019)
L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

În Vif-argent (Argint-viu), Juste (Thimotée Robart) este întrebat de un medic de ce îi este frică iar el îi răspunde că „îi este teamă să nu devină invizibil din nou”. Juste e un Caron modern care asistă oamenii spre tărâmul de dincolo. Scena care se petrece în incinta unei săli de consultații tapetată cu bucăți mari de faianță albă este o referință directă la filmele expresionniste cu mutanți și experimente medicale din anii `20.

Vif-argent e o lungă poezie a trecerilor din lumea de aici și cea de dincolo. Dar spre deosebire de o sumedenie de propuneri cinematografice anterioare, factorul „originalitate” în filmul lui Stéphane Batut este asigurat de ambiguitatea prezentului: personajele trăiesc aici sau sunt deja dincolo? Pentru că în filmul de debut al lui Stéphane Batut materia nu dă garanția existenței.

Vârful intrigii este atins când o tânără (Judith Chemla) îl întâlnește pe Juste și este convinsă că el este băiatul cu care a avut o aventură cu mulți ani în urmă.

– De când locuiești într-o casă abandonată?

– Te deranjează?

– Mă impresionează.

– Și înainte?

– Înainte ce?

– Nu știu, înainte. Când erai copil, cu părinții tăi.

– E mult de atunci. Nu îmi mai aduc aminte. E grav, doctore?

– Nu știu. Puțin, da. Poate că mâine o să mă uiți.

– Atunci nu te mai las. Așa, o să trăim în prezent.

Vif-argent, de Stéphane Batut (2019)

La fiecare pasaj către Dincolo, Mortul este pus să evoce un moment plăcut al vieții. Așa apar grădini tropicale luxuriante sau traversări montane în mijlocul iernii. Invizibilitatea sau vizibilitatea îi dau lui Juste acces la cele două lumi, iar asta îi accentuează caznele ființei. Pentru că Vif-argent (Premiul Jean Vigo, 2019) ar fi și o poveste despre o dragoste imposibilă. Cei doi îndrăgostiți sunt separați de materie, și singurul liant ar fi memoria, amintirea.

Filmul  m-a dus cu cândul la Jean-Paul Civeyrac. Abordarea poetică e similară. Însă Batut este cu mult solar, impresionist în modul în care âși gândește compozițiile.

Vif-argent
R. Stéphane Batut
Franța, 2019
Premiul Jean Vigo 2019