Etichetă: Film francez

René Clément ecraniza Gervaise de Zola în 1956, iar lucrurile din film demne de reținut ar fi privirile Mariei Schell, bătaia cu săpun, și această scenă petrecută în interiorul Muzeului Luvru. Clément păstrează spiritul romanului, exploatând democratizarea accesului la cultură, dacă ar fi să preluăm motivele verbale de azi. O stare de simpatie te prinde, și în roman, și în film, când vezi gloata prezidată de proaspeții însurăței pășind și minunându-se la Pluta meduzei, de Géricault.

Muzeul era mult prea mare și se puteau rătăci; și-n afară de asta, dânsul cunoștea locurile cele mai interesante, deoarece venise adeseori pe-aici c-un pictor, un băiat tare dezghețat, ale cărui desene erau cumpărate de-o mare firmă de cartonaje pentru a fi tipărite pe capacele cutiilor. Când nuntașii pătrunseră la subsol, în muzeul asirian, îi trecu un fior. Ei drăcie! Nu era prea cald pe-aici; din sala asta s-ar fi putut face o pivniță pe cinste. Perechile înaintau domol, privind în sus, clipind mereu din ochi, printre coloșii de piatră, zeii de marmură neagră amuțiți în încremenirea lor hieratică, animale monstruoase, jumătate pisici și jumătate femei, cu chipuri de mort, cu nasul subțiat și buzele umflate. Toate astea li se păreau nespus de urâte. În ziua de azi, piatra se lucra mult mai frumos. O inscripție cu caractere feniciene îi lăsă cu gura căscată. (…)

              În galeria lui Apolo, ceea ce îi uimi cu osebire fu parchetul, un parchet strălucitor, curat ca o oglindă, în care se reflectau picioarele banchetelor. Domnișoara Remanjou mergea cu ochii închiși, deoarece i se părea că pășește pe apă. Iar lui madam Gaudron, din pricina stării în care se afla, îi atrăgeau atenția să calce cu talpa. (…)

              Domnul Madinier supraveghea însă și coada alaiului. Cu un gest porunci să se facă un popas în mijlocul salonului pătrat. Aici nu se aflau decât capodopere, le șopti el cu glas scăzut, de parc-ar fi fost într-o biserică. Dădură un ocol salonului. Gervaise ceru să i se povestească subiectul Nunții din Canaan; mare prostie că nu scriau pe rame subiectul tablourilor. Coupeau se opri în fața Giocondei, despre care spuse că seamănă cu una din mătușile lui. Boche și Bibi-la-Grillade rânjeau cu subînțelesuri, arătându-și cu coada ochiului femeile despuiate; mai ales coapsele Antiopiei îi trezi și ei o tulburare nespusă. (…)

              Apoi nunta se avântă în lunga galerie unde se află expuse operele școlii italiene și ale celei flamande. Iarăși tablouri, mereu tablouri, sfinți, bărbați și femei cu chipuri pe care nu le înțelegeau, peisaje întunecate de tot, animale ce se gălbejiseră, o harababură de oameni și de lucruri a căror violentă învălmășeală de culori începea să le dea o durere de cap nemaipomenită. Domnul Madinier încetase să mai vorbească, conducea domol cortegiul care-l urma păstrând ordinea, toți cu gâtul răsucit și privirile pe pereți. Secole de artă defilau prin fața neștiinței lor buimăcite, uscăciunea gingașă a primitivilor, splendorile venețienilor, viața îmbelșugată și încărcată de lumină a olandezilor. Dar ceea ce le stârnea cel mai mult interesul, erau copiștii care-și instalaseră șevaletele printre vizitatori, pictând nestingheriți; o cucoană bătrână, cocoțată pe-o scară mare și tablou imens, îi impresionă în chip aparte. Totuși, se vede că, încetul cu încetul, se răspândise zvonul că o nuntă vizitează muzeul Louvre; pictorii dădeau năvală, zâmbind cu gurile întredeschise; curioșii își ocupau mai din vreme locurile pe banchete să poată privi în voie trecerea nuntașilor; în vreme ce paznicii își rețineau, strângând din buze, vorbele de duh. Iar nuntașii, care de-acum obosiseră mai puțin țanțoși, își târșâiau încălțările bătute cu ținte, bocănind din tocuri pe parchetele sonore, de parcă ar fi fost tropotul unei cirezi răzlețite și scăpate în mijlocul curățăniei severe și reculese a sălilor.

              Domnul Madinier tăcea anume pentru a-și menaja efectul. Merse de-a dreptul la Chermesa lui Rubens. Acolo, iarăși nu spuse nimic, mulțumindu-se să le arate tabloul, cu-o ochire șugubeață. Când văzură pictura, cucoanele chicotiră; apoi îi întoarseră spatele, roșii ca para focului. Bărbații le ținură locului, râzând pe sub mustață, iscodind după amănuntele deocheate.

Gervaise de Emile Zola, pp 81-84, Editura Univers, 1982

Gervaise
de René Clément
Franța / 1956