Skip to content

Etichetă: Film Hong-Kong

[FILM] In the Heat of the Night, de Wen Jiang

In the Heat of the Night (1994) ar putea fi varianta chineză a Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Cãtãlin Mitulescu, 2006). Tornatore a realizat în Europa prin “Malena” sau “Baaria” ceea ce Wen Jiang a însăilat în acest proiect, sublim, violent, sensibil, încărcat emotional și cu o sumedenie de referințe cinefile, biografice și istorice. Scena profesorului și elevii neascultători face trimitere directă la Quatre cents coups.

Ca să uiți de trecut, îl ironizezi. Asta pare să facă Wen Jiang, regizorul. Acțiunea se petrece de-a lungul unei veri toride, luminoase, unde totul este învăluit într-un auriu saturat acoperind delicat garderoba prăfuită a oamenilor. Se întâmpla Revoluția Culturală a poporului chinez. Jiang, spre deosebire de mulți alți regizori contemporani lui, tratează factorul istoric cu o deosebită relaxare. Vocea din off, folosindu-se de anii necesari detașării de evenimentele acelor vremuri, abordează un discurs foarte personal, în care recunoaște că amintirile sunt o formă de îmbinare a adevărului cu lucrurile închipuite. Vorbește de o anume tentație de a clădi mitologia personală pe o seamă de exagerări, acolo unde locurile sunt lăsate goale.

Schimbarea mi-a șters amintirile.

Nu pot să mai disting între ce este real, și ce este imaginat.

Yang guang can lan de ri zi (In the Heat of the night) (1994)

Stilul abordat pe toată durata filmului este unul de comedie relaxantă, și gândit ca o secvență de-o vară a unui probabil bildungsroman. Privirea către trecut este pusă sub o notă melancolică – Beijingul de atunci și adolescența fără griji, și orașul de astăzi și schimbările evidente. Wen Jiang ne trimite în direcția asta, a schimbării, trezindu-ne prin ultima scenă a filmului la realitatea cruntă pe care o trăiește, după ani: în scena de final, soarele nu își mai face apariția, lucrurile simple și plăcerea lor nu mai există. Se renunță la filmul color, iar scena de final este filmată în alb-negru, când, dintr-o limuzină albă, protagoniștii filmului, acum maturi, și îmbrăcați în cămăși apretate îl salută pe retardatul poveștii (care își face apariția secvențial), el, singurul neschimbat, călărind același băț gros și replicându-le „Proștilor!”.

In the Heat of the Night
de Wen Jiang
China, Hong-Kong / 1994
Leave a Comment

[CHINTESENȚE] Găluștele lui Fruit Chan

Un fel de Contesă Erzebet Báthory, în variantă asiatică, cu o prezentatoare TV, care, speriată de eventulitatea pierderii în popularitate pe fondul apariției ridurilor, apelează la serviciile culinare ale unei simpatice nebune. Atenție, film culinar! O dileală, cum numai Fruit Chan putea gândi. Găluști, din fericire, la vremea lui, a fost distribuit și pe DVD. În 2009, Julie Delpy filma și juca „Contesa însângerată”.

Găluște (Gau ji)

Hong-Kong, 2004

Leave a Comment

[FILM] A Simple Life, de Ann Hui

Este greu să rămâi indiferent în fața unui asemenea film. Și foarte ușor să îi deturnezi sensurile și valoarea, cu adăugirea imperativă că filmul trebuie văzut, și foarte puțin comentat. Roger este ultimul membru rămas în Hong-Kong din familia sa, rămânându-i alături femeia de casă, o chinezoaică adusă de mică în sânul familiei, probabil înainte de instalarea regimului comunist. Mici fărâme de suveniruri aduc aminte de vremea când era tânără, de cele patru generații de copii pe care le-a îngrijit. Ah Tao, pe numele ei, este pusă în situația de a nu mai putea ”ține casa” tânărului Roger, urmând să fie internată într-un azil de bătrâni, în care vin în cărucior cei noi, și pleacă pe targă cei cu ”decontul” împlinit.

Filmul lui Ann Hui vorbește despre modestie și frumusețea pe care persoanele simple o pot croi în jurul lor. Cum bunătatea trebuie lipsită de orice intenționalitate. Cum recunoștința poare izvorî din orice. Cum tăcerea poate însemna respect.

Filmul lui Ann Hui e formidabil prin eleganța de care dă dovadă. O operă despre o femeie ajunsă la ultimele forțe, poate părăsită de protectori, fără trecut familial ar fi putut servi pe tavă o poveste lacrimogenă, înmulțit mai patetică. Însă registru este unul simplu, în care oamenii își joacă rolul sub cerul demnității. Deși ar fi fost tentantă o abordare în stilul lui Chang-Dong Lee, în care orice rază de lumină a vieții este întotdeauna umbrită de o tușă rece, de o emoție distrugătoare, poate chiar de mizeria pornirilor sexuale nesatisfăcute, Ann Hui păstrează simplitatea. Își izolează personajele centrale într-un fel de vid, în care tranzacțiile au loc în termeni de respect mutual. Este adevărat că Hui inserează pe foaia milimetrică a scenariului un personaj pitoresc, clasicul bătrânel aflat în criză de masculinitate, care, în cazul ăsta, cerșește bani pentru a merge la o prostituată din apropierea azilului.

Cinema sensibil.

A Simple Life (Tou ze), realizat de Ann Hui, Hong-Kong, 2011

Leave a Comment

[RETROSPECTIVE] Fruit Chan. O trilogie

În Made in Hong-Kong, un băiat de cartier, supus abandonului şcolar, şi care îşi împarte apartamentul cu un infantil-idiot, bate din uşă în uşă şi cere taxă de protecţie de la fiecare locatar. În The Longest Summer, un grup de pierde-vară, foşti militari, pune la cale asaltul unei bănci. Iar Little Cheung aruncă un ochi asupra mercantilismului însămânţat încă din copilărie în Cheung şi amica lui din cartier.

Fruit Chan a fost, în mod cert, o surpriză plăcută: deşi nu foarte vocal precum alţi regizori din Hong-Kong, are un stil extraordinar de a îmbina în doze perfecte filmul înmuiat într-un fond politic, dramoletele unor familii din zona non-glamour a societăţii, experimentele video şi o parţială reinterpretare a scenelor de violenţă, zise „de acţiune”.

Când avea 10 ani, Chan se mută cu întreaga familie din China în Hong Kong, pe atunci colonie britanică. Evident că din punctul de vedere al formării lui ca regizor, prinde boom-ul cinematografic comercial (vezi: Jackie Chan, Bruce Lee). De altfel, printre alte multe aventuri cinefile, apare ca figurant în filme de consum cu anterior numiţii.

Numitorul comun al celor trei filme este Hong-Kong-ul aflat în perioada de tranziţie, de la colonie britanică la o anexă a Marii Chine. De altfel, Chan încearcă să surprindă această componentă psiho-socială a societăţii, şi pe acei oameni care cu 10, cu 20 de ani în urmă fugiseră din diverse motive de revoluţia culturală din China, pentru a-şi reface viaţa mânaţi de aparentele oportunităţi capitaliste. Totuşi, un discurs politic (patetic) nu îşi face loc nicio secundă în niciunul dintre filmele din trilogie. Ce iese la suprafaţă este lipsa de perspectivă a omului, blazarea, imunizarea la anarhia emoţională la care este supus orice individ din clasa de jos, la lipsa de speranţă şi confuzia istorică. Oamenii lui Chan nu se pot încrede în istorie; un miros de incertitudine planează pretutindeni, viitorul nici că există.

Made in Hong-Kong este primul lung-metraj din trilogie. Producţia a presupus mai puţin de 100.000 de $, însemnând practic banii de echipament. Ca să mai câştige bani, Chan nu a făcut altceva decât să fure, de pe la alte filme la care a asistat, bucăţi de peliculă. Actorii, neprofesionişti, nu au fost niciodată plătiţi. Acum, având în vedere costurile foarte mici de producţie (în România, cu banii ăştia s-ar filma un spot comercial cu producţie destul de laborioasă, buget prevăzut pentru o zi), ce a rezultat prin „Made in Hong-Kong” este un film extraordinar de dens şi care are cel puţin două calităţi: un personaj nuanţat şi de care actorul se achită perfect (devine la fel de memorabil vizualiceşte precum rolul Frankăi Potente din „Run Lola Run”), şi măiestria montajului, condus de însuşi regizorul.

Am găsit The Longest Summer drept cel mai complex film din trilogie, în materie de producţie. Un militar de carieră este concediat din armată pe fondul schimbării regimului din Hong-Kong. Împreună cu alţi prieteni care îi împărtăşesc aceeaşi soartă pun la cale spargerea unei bănci, exact în ziua de 1 iulie – momentul de transfer de putere politică.  Una dintre trăsăturile lui Chan este aceea că îmbină momentele cu adevărat tragice cu o (auto)ironie subtilă. De exemplu, într-o scenă, are loc un conflict dintre gangsterul-şef şi un acolit pe tema morţii lui Jackie Chan.

În Little Cheung, dezintegrarea politică la care este supus Hong-Kong-ul este dramatizată prin ochii unui copil. Absenţa perspectivei zilei de mâine din braţele părinţilor este transferată şi celor mai mici. Ca într-un tren accelerat, viaţa din favelele oraşului se vede gri, blurat. În ciuda zgârie-norilor absorbitori şi fals-aspiraţionali, soarele nu apune şi nici nu răsare. În deschiderea filmului, micul Cheung spune că toţi oamenii mari pe care îi cunoaşte fac din câştigarea banilor un scop al vieţii, iar el simte că trebuie să facă acelaşi lucru (chiar dacă asta înseamnă să vândă celui mai cunoscut băiat de cartier pişat pe post de ceai Lipton). Ultimul film din trilogie pare a fi cel mai apropiat de neo-realismul italian, în maniera lui De Sica. Ideea de a te pişa pe tot ce ţi se întâmplă în viaţă, asupra tuturor convenţiilor şi interdicţiilor, asupra non-sensului ia forma unui monolog urofil, când micuţul Cheung, urcat pe o cutie folosită pe post de colţul ruşinii îşi cântă oful sincronizat cu urina care se prelinge pe asfalt.

Made in Hong Kong ( Heung Gong jai jo), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1997

The Longest Summer (Hui nin yin fa dak bit doh), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1998

Little Cheung (Xilu xiang), realizat de Fruit Chan, Hong-Kong, 1999

Leave a Comment