Din grădinile Palatului Versailles, unde un grup de homeleși își duc veacul în mizerie, falsă boemie și acoperișuri din nailon (Versailles – 2008, debutul în lung-metraj al lui Pierre Schoeller), ajungem, în 2011, cu acest L’exercice de l’État, în biroul luxos și viața condusă de o agendă telefonică și un program pus la punct de consilierii personali ai unui ministru al Transporturilor. Trecere bruscă, schimbare de ritm, stil recondiționat: de la mizerabilism, regizorul francez transpune în cel mai hollywood-ian mod cu putință un subiect despre bani și putere, în ultimul L’exercice de l’État. Nucleul comun este păstrat: raportul indivisului cu puterea, condiția omului în societate, un fel de umanitate pe care fiecare individ o păstrează cufundată în interior, dar de multe ori spânzurată de un personaj supra-individual.
Ministrul Betrand visează cum în biroul său cu mobilier scump, o tânără domniță, nud, pătrunde, secondată de niște indivizi mascați – aducând aminte de benzile desenate belgiene, și mai recent de dansatorii lui Lady Gaga din Bad Romance. Scena, aparent făcând notă contrastantă cu restul filmului, își găsește explicația pe parcurs, timp în care pătrundem în lumea amețitoare a unui ministru al Transporturilor. Trezit în noapte, o voce îl anunță pe ministru că un autocar plin de pasageri s-a răsturnat undeva prin Alpii Francezi și ”că este groasă!”. Acompaniat de consilierul de imagine (Zabou Breitman, pe care o tot visez într-un rol principal, și departe de cercul restrâns al rolurilor de femeie la cratiță (când bovariană, când instabilă emoțional), ajunge pe teren unde constată tragedia. Un scandal național se naște: privatizarea adiminstrării drumurilor publice și dilemele prezente în dezbateri la clasicul ”televizor”. Ce urmează este o simulare a ce s-ar putea întâmpla în spatele ușilor închise: concurența dintre tine și adversarii tăi politici, sindicate și trepădușii care ling birourile oficialilor, jocurile de imagine pe tabla de șah.
Filme despre putere, bani, lovituri politice sub centură s-au mai văzut. Dar în ”L’exercice de l’État” abordarea este dacă nu neapărat nouă, foarte bine solidă. Interesantă este abordarea ideii de om politic: Betrand-ministrul se dovedește a fi un individ rezonabil moral care se trezește într-o zi că este înghițit de personajul malefic al filmului: Statul. Sunt acțiuni politice care nu țin cont de individ, ci de un fel de caracatiță-sistem care împinge într-o direcție sau în alta omul. Olivier Gourmet face cu ocazia asta un tur de forță – primul său rol de ”one man show”.
L’exercice de l’État, de Pierre Schoeller (Franța, 2011)
De la L’Exercice de l’Etat, al lui Pierre Schoeller, nu îmi aduc aminte să mai fi apărut în Hexagon vreun film care să abordeze viața politică cu o așa amplitudine. Filme politice, găsești nenumărate, dar, paradoxal, în țara cu un nivel al dezbaterii publice foarte ridicat, Politicul e minoritar și neglijat. Nicolas Pariser, un fost critic de film („mediocru”, după cum el însuși se califică), a realizat până acum 2 lung-metraje care au ridicat foarte mult miza: Le grand jeu (2015) și Alice et le maire (2019), selecționat în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes. Le grand jeu (2015) a fost ignorat de Cannes (pe nedrept), deși eroarea a fost corectată de un Prix Louis-Delluc du premier film.
Ambele filme politice au ceva în comun: rezolvarea unui impas politic stă în mâinile unui comunicator, unei personalități din afara tablei de șah, unui salvator. În Le grand jeu, un politician-jucător (André Dussollier) dorește capul Mininstrului de Interne, și pentru aceasta apelează la servicile unui scriitor ratat (Melvil Poupaud) pentru a scrie și disemina o carte-acuză. În Alice et le maire, primarul (socialist) al Lyonului (Fabrice Luchini), aflat în impas, aduce în echipa sa o tânără specialistă în comunicare (Anaïs Demoustier) venită de la Londra pentru a se ocupa de discursuri publice. În ambele, pionii salvatori vin din zona intelectualității, cu interese teoretice mărunte, care odată confruntați cu Lumea Celor Mari, se trezesc prinși într-un joc fără mize. Efectul acesta de mărunt e accentuat de Pariser voit și prin recuzita cotidiană: Prezența vestimentară a lui Alice e ștearsă, fără personalitate, iar Pierre Blum (Melvil Poupaud) este redus spre sfârșitul filmului la paltonul ocru alergat pe străzile din Deal. În Alice, există o intrare înb scenă orwell-iană, în care corpul fetei este minuscul în raport cu mărimea ușii pe care intră.
În Projection privée, emisiune înregistrată pentru France Culture, la 19.12.2015, realizată de Michel Ciment, Pariser vorbește despre Le grand jeu și punctele de plecare ale filmului său.
„Voiam să fac un film complet diferit de ce vedem la cinema.” Îl evocă pe Maurice Pialat, regizor care influențează cineaștii de astăzi prin temele sale: conflicte familiale, sau în care acțiunea se bazează pe pulsiuni violente, pe crize. Așa arată cinemaul francez cam din anii 1980: un cinema al crizei.
„Voiam să mă aplec spre un cinema al dialogului, în care personajele schimbă idei, ușor teatral într-un mod asumat”.
Despre cuplul Balzac-Chabrol: „Am exagerat aspectul intim al Noului-Val francez. Toți îi știm pe Godard sau Truffaut, dar există și Chabrol-Rohmer. Există un discurs anti-nouvelle-vague deformat, lucru care m-a făcut să mă decid să revin la fața romanescă a Noului Val.”
– Nu prea arăți a student.
– Sunt cam bătrân, nu?
– Și cum faci cu asigarea medicală?
– Asigurarea medicală este o obsesie studențească. Iar eu nu am asigurare.
– Dar e obligatorie, nu?
– Da. Și tu erai cea care se dădea drept anarhistă.
– Dar și anarhistii, să știi, pot să se îmbolnăvească. Ca să faci revoluție, trebuie să stai bine cu sănătatea.
– Ești exact precum fosta mea nevastă. Vrei să învingi sistemul, înscriindu-te la concursuri pentru job-uri la stat.
– Gata, începe: Fosta se întoarce! Am o prietenă care îmi spune că mereu există un cadavru în dulap. Deci tu ce ascunzi?
– Nu e nimic, nici dulap, nici cadavru.
– Imposibil. (…) Sigur e ceva. Pari un tip traumatizat. De ce m-ai adus aici?
– Aici am sărutat-o prima oară pe nevastă-mea.
Dialog din Alice et le maire
Despre tonul abordat de Pariser în Alice et le maire, Joachim Lepastier declara în numărul din octombrie 2019 al Cahiers du cinéma:
Perspectiva filmului este una relaxată, fără a se deda la ironie facilă. Modul în care scenele sunt aranjate temporal trasează în câteva linii o comedie umană concentrată și gata oricând să explodeze. Acest ton atât de deosebit atinge apogeul cu scena unei videoconferințe, unde un consultant-guru se îmbată cu propriul discurs despre un proiect numit „Lyon 2500”, în timp ce tehnica nu reușsește să țină pasul cu discursul ținut, imaginea cu acesta înghețând pe ecran.
Interviu realizat de Nicolas Azalbert și Stéphane Delorme, în Cahiers du cinéma (octombrie 2019, paginile 50-53), numit „O radicalitate dulce și neobișnuită”:
Îl menționați pe Rohmer, iar titlul ne direcționează spre această pistă, dar nu suntem deloc în „L’arbre, le maire et la médiathèque”.
Îl iubesc pe Rohmer, dar are o formă de rugozitate pe care nu am dorit să o reproduc. Nu voiam nici să fie (filmul) o poveste de dragoste, o glumă, nici o poveste filială,despre prietenie. Îmi doream un cu totul alt lucru. Mă refer la un tip de relație pe care am experimentat-o cu Pierre Rissient, căruia i-am fost asisent și căruia îi este dedicat filmul. Nu îi eram prieten, nu împărtășeam nicio legătură intimă, dar îl vedeam în fiecare zi. După ce am încetat să mai lucrez pentru el, ne mai telefonam din când în când, dar doar atât. și totuși, este o persoană care a jucat un rol fundamental în viața mea. Am făcut două filme despre relația mea cu el. E un fel de relație care nu a fost sau a fost foarte puțin abordată în cinema. Putem spune că iubim un anume cineast, iar apoi să urmăm o altă cale. Nu voi aborda stilul lui Rohmer. Nu ar avea niciun sens. Mai ales că eu spre deosebire de el am o relație distantă față de personajele și acțiunile lor. Știu că au personalitatea lor interioară, dar mă țin departe.
Pe lângă distanță, percepem un anumit calm. Suntem aproape de fața lui Anaïs Demoustier, mai ales în cazul travelling-urilor când ea merge.
Cred că travelling-ul are ceva melancolic în sine. (…) Îi spuneam lui Anaïs că personajul său trebuie să fie deschis, inocent într-un fel. Personajul ei nu are un plan, nu știu ce va face pe mai departe, dar nu este trist. Și cum ea privea în pământ în timp ce mergeam i-am spus să privească în față și să exprime privirea cuiva care se uită curios spre ce va urma. Am prevăzut în scenariu două sau trei travelling-uri importante pentru că este ceva pe care l-am învățat pe timpul realizării scurt-metrajelor: cum am tendința de a scrie scenarii în care se petrec multe lucruri, îmi lipseau aceste momente de respiro. Unul dintre filmele care mi-au plăcut la venirea la Paris a fost Începutul iubirii (orig. La naissance de l’amour) de Philippe Garrel. În materie de film al căutării existențiale, nu există un exemplu mai bun. Doream momente de respiro, dar nu voiam un film depresiv. E amuzant pentru că atât Anaïs Demoustier, cât și Fabrice Luchini mă întrebau dacă personajele lor sunt depresive. Ori eu nu intenționam să fac un film interesat de latura psihologică, ci de cea existențială, filozofică, politică. Ce înseamnă un om care a studiat zece ani de zile și care nu știu încă ce vrea să facă în viață?
Cele 2 filme politice ale lui Pariser: Le grand jeu (2014), și Alice et le maire (2019)