Skip to content

Etichetă: Film

[real DOCUMENTAR] J’veux du soleil, de Gilles Perret și François Ruffin

J'veux du soleil : Photo
J’veux du soleil, de Gilles Perret și François Ruffin (Franța, 2019)

Mișcarea „Vestelor galbene” (fr. Mouvement des Gilets jaunes) a fost un fenomen important (ale cărui reminiscențe încă se mai fac prezente), foarte prost înțeles prin prisma unui tratament mass-media deficitar. Ca orice lucru complex confruntat cu nevoia (indusă) de a simplifica lucrurile, Mișcarea a fost redusă la fațetele ei violente și vindicative. J’veux du soleil reprezintă un prim documentar care încearcă să pună în lumină sângele mișcării, și are un merit deosebit – acela de a-și asuma limitele punctului de vedere.

Mișcarea „Vestelor galbene” reprezenta un creuzet de simpatii politice. Iar ce fac cei doi realizatori este să interogheze substanța care totuși îi leagă. Sociologic, un asmenea grup acoperă prin intersul de grup, nevoile specifice ale membrilor săi.

În ciuda duratei limitate – o oră și un pic de interviuri cu oameni din mișcare – materialul e elocvent și simpatic. Din mijlocul sensurilor giratorii, în casele acestor veste, exponente ale Franței profunde, filmul politic cade în plan secund. Calea pe care urmează este una cu mult mai originală, și care are șanse să fi importalizat esența fenomenului: nevoia de apartenență a unor indivizi cu probleme, într-o lume pe care nu mai reușsesc să o decripteze. Am selectat cîteva fragmente pe care le traduc mai jos, și care îmi par elocvente:

Îi invit pe toți să participe la proteste. Funcționează mai bine ca „Forțele de Muncă” sau ejobs.

Trebuie să ne întâlnim, să comunicăm, pentru că a trecut ceva vreme de când nu am mai comunicat. Acum, petrecem mai mult în fața televizoului, în fața play-station-ului. Fiecare stă la el. Nu ne vorbim. Și asta face bine tuturor pentru că momentele astea de prietenie, de sinceritate, profundul respect față de toți, asta lipsea tuturor, lipsea întregului popor francez. Și dincolo de imensa nemulțumire care stă la baza a tot ce vedeți, avem și un mesaj de armonie, că putem să trăim împreună, că ne putem înțelege unii pe alții dacă ne ascultăm. Ne-am dori să trăm într-un mod mult mai fericit, ascultânu-ne mai mult, înțelegându-ne mai mult. Asta am simți eu în ultimele trei săptămâni.

Fraternitatea, o găsești în sensurile giratorii. Prieteni cum găsești acolo, nu am mai avut de zece ani.

M-am săturat de săraci

Din cauza lor există sărăcie

Y`en a marre des pauvres (Didier super, 2016)

J’veux du soleil,

de Gilles Perret și François Ruffin

Franța / 2019

[real DOCUMENTAR] Ne croyez surtout pas que je hurle, de Frank Beauvais

Ieșit dintr-o relație, Frank Beauvais se trezește singur într-un sat alsacian. Între aprilie și octombrie 2016, vede mai bine de 400 de filme care îi vor servi ulterior drept ilustrație în acest jurnal intim de izolare – Ne croyez surtout pas que je hurle. De fapt, avem de a face cu un superb meta-documentar, în care verbul se ridică la nivelul unui Chris Marker.

Documentarul urmărește fragmente din cotidian. Actualitatea politică – efectele stării de urgență de după Charlie Hebdo, atacurile de la Nisa, criza migranților, mișcarea Nuits debouts, în paralel cu evoluția psihică a autorului, confruntat cu izolarea.

Esența demersului stă, totuși, în admirația pe care Beauvais o dezvoltă față de filme, făcând din Ne croyez surtout pas que je hurle, cel mai frumos portret al cinefilului pe care îl cunosc.

Ne croyez surtout pas que je hurle e unul dintre marile revelații ale ultimilor ani. Am încercat să traduc cât mai fidel fragmente din film. Mi se pare că a încerca să vorbești despre acest documentar ar face o nedreptate récit poetic-violent.

La momentul despărțirii, mă găsesc fără permis de conducere, în acest loc frumos, unde gesturile fiecăruia sunt privite din spatele perdelelor de la ferestrele uniform încadrate de jardiniere pline de mușcate. Dialectul alsacian este omniprezent. Aud foarte rar vorbindu-se franceză. Prima gară se găsește la 30 de kilometri. Niciun autobus nu trece. Niciun magazin prin apropiere. Nici măcar vreun bancomat. Exilul departe de Paris este trăit acum aici, unde opulența naturii ascunde banalitatea protestantă a vieții localnicilor. Majoritatea au crescut aici : școală, club de fotbal, căsătorie cu o fată de prin aceste locuri, muncă, familie, sat. Când venim din satul învecinat, aproape că suntem considerați déjà străini. Ținem să consturim case mari, să ne îngrijim grădina, să arătăm că trăim bine, în curățenie, cumsecade. Firmele din zonă continuă să angajeze.  Înnumărăm trei biserici la 500 de locuitori. Cultural, e greu să ne satisfacem nevoia. Există un loc unde se citește, frecventat de vreo 20 de oameni, unde se servește vin alb. Pe timpul verii, în fața ferestrei mele se perindă turiști interesați de un sit troglodit, atracția comunei, iar sărăbători populare au loc din când în când, unde se dansează polka, musette și alte câteva varietăți germane. Când îi auzi, ai putea crede că suntem în urmă cu o jumătate de secol, chiar cu 65 de ani.

Nu ies mai deloc, iar dacă o fac, plimbarea solitară îmi dă o stare de spirit care împinge spre visare. Mă simt fără puteri, zdrobit. Am descoperit o formă de beție a singurătății care încet încet a devenit vertij. A fi singur înseamnă în primul rând plăcerea de a trăi în ritmul meu.

Nu mă văd cu oameni. Nu mai văd Omenirea. Incerc să o interpretez zi și noapte, singur, prin filme.

Filme mute intrate în domeniul public, pepite hollywood-iene, incunabula ale cinemaului sovietic, filme erotice scandinave, giallo, filme porno, drame nemțești, – toul merge. Nu mă pot opri. Descarc. Dezarhivez. Mă culc. și o iau de la capăt a doua zi.

Totul merge în ralanti. Minutele cântăresc tone. Disperarea și vulnerabilitatea îl împiedică să se concentreze. Nu știe ce să facă. Doarme puțin. Ia multe medicamente. Se trezește înaintea tuturor, palid tot. Fiecare gest al său trădează trăirile interioare. Ințelege că ceva nu merge. Eu aștept să fiu eliberat, ca timpul să treacă mai repede, să fiu deresponsabilizat de ceva care mă strivește. In a patra sau a cincea zi, îmi amintesc să îl fi auzit cum își exprimă admirația pentru Charles Vanel, figură patriarhală, așa cum îi plăcea, în genul lui Gabin, Bourvil, Pierre Fresnay, Noël-Noël. Mi-am zis că i-ar plăcea să vadă Le ciel est à vous de Jean Gremillon, un film din copilărie.

Pentru prima oară, văd un om murind sub ochii mei, îmi brațele mele, la mine  acasă. Nu înțeleg. Sunt nervos. De ce mie ? De ce aici ? De ce să mori în fața unui  film ?

Țara, cea a ziarelor, a informațiilor, a marilor orașe mai ales, a gărilor, a aeroporturilor, a primăriilor, a sălilor de spectacol, se află în continuare în stare de urgență. Surprinzător să vezi cum este întreținuă frica, cel mai bun aliat al său, prin control polițienesc, pază militară, percheziții. In numele datoriei, suntem chemați să fim vigilenți. Accentuăm neîncrederea, suspiciunea. Facem apel la valorile Republicii pe care le instrumentalizăm după bunul plac. (…) Nu maisunt idei care circulă, ci paravane, fetișuri.

M-am tot gândit cum va arăta următorul meu film. Cronica sau jurnalul  par cele mai viabile opțiuni. Mă întreb asupra pertinenței demersului meu. Imi este teamă ca nu cumva să vprbesc la persoana I singural să nu pară un gest vanitos. Nu am ținut niciodată un jurnal mai mult de câteva zile, asta din lipsă de perseverență, dar mai ales dintr-o reținere umanistă, o teamă sp nu pot să tratez lucruirle cu detașarea necesară, păstrând o distanță față de timpurile noastre.

Sunt în situația unui toxicoman care pentru a se elibera de dependență, nu trebuie să se rupă de obieciuri, ci să le observe, să le comenteze. (…)Ies din impas, zicându-mi că important e să îmi pun întrebări la care să nu aștept răspunsuri. Cu atât mai bine, pentru că sunt incapabil să fac asta.

Descarc cam 100 de filme sovietice în trei zile. Atracția mea față de acest cinema de până la căderea Cortinei vine, dacă stau să mă gândesc, din faptul că personajele interoghează permanent locul lor în societate, modul de funcționare, utilitatea pe care o au în realizarea unei utopii colective. Chestionează problemele legate de putere și muncă, exercitarea autorității, educația, transmiterea datelor istorice. Eroul din Est se înscrie într-un raport dialectic și concret cu Lumea. Accentele doctrinare și ideologice nu mă deranjează. Demnitatea lui îl face mult mai simpatic decât personajele ficțiunilor occidentale, pentru care dreptul la plăcere este inalienabil. Acesta din urmă, rar se definește prin cetățenie, ci mai degrabă prin intermediul unui individ care își afirmă singularitatea.

Fiecare zi aduce cu ea propriia porție de siderare, de disperare și de doliu, care contribuie la izolarea mea de lume, încurajând claustrarea și autismul meu social. Sunt la două degete de renunțare. și totuși ceva în minte continuă să strige și e asurzitor.

E timpul ultimelor lucruri. Ultimele lucruri sunt întotdeauna mai excitante decât primele. Ultimul spălat de rufe, ultima întâlnire cu o mână de prieteni de prin împrejurimi, iltima plimbare în pădure, iltima cină în familie, ultimul film văzut într-un loc, ultima noapte, ultima zi la fel. (…) Ceva din minte pare să vrea continue a trăi. O energie creatoare, cevapoate mai puternic decât disperarea și întunericul. Lupta nu este câștigată, dar continuu.

Ne croyez surtout pas que je hurle

Frank Beauvais

Franța / 2019

[FILM] La femme de mon frère, de Monia Chokri

La femme de mon frère este filmul de debut al (de acum) cineastei canadiene Monia Chokri, pe care o știm din Les amours imaginaires (2010). Pupilă a lui Dolan, Chokri și-a prezentat filmul la Cannes, în 2019, în secțiunea Un Certain Regard.

Cu cât ești mai prost și arăți mai bine, cu atât viața ta are mai puține șanse să fie mizerabilă.

Personajele feminine ușor (mai mult) defazate nu sunt o noutate în cinemaul recent. Îmi vine în minte, de exemplu, Laetitia Dosch în Jeune femme, de Léonor Serraille (2017). Reluând vâna narativă a unei Valérie Donzelli, Chokri construiește imaginea unei tinere absolvente de facultate care după ce își prezintă lucrarea de doctorat – Antonio Gramsci – Intersecții ale dinamicilor familiale și politice la continuatorii lui Antonio Gramsci – se găsește fără sens profesional. Ironic, pe frontispiciul Universității din Quebec, stă scris Université Notre-Dame, employeur #1 au Québec.

Fă ca mine. Practică nihilismul fericit. Înstrăinează-te de propriile sentimente. Ignoră-le pe cât posibil. Nu le vei mai simți deloc.

Nici nu aș zice că ești consilierul psihologic al Ministrului Economiei.

Fără domiciliu fix, Sophia trăiește când în apartamentul fratelui, când în casa părinților (tatăl, „fost comunist care joacă la bursă pe internet”). E un prilej excelent de a cunoaște forța acestei actrițe minunate, Anne-Élisabeth Bossé, care prin prestația ei face să acopere toate păcatele pe care orice realizator tânăr este în primejdie să le comită. Aventurile tinerei cad uneori greu, intensifică vertijul regizoral iar momentul culminant – conflictul din casa părinților – vine prea târziu. E tentația de a spune prea mult, din dorința de a te asigura că mesajul a fost transmis sau din frica personajului care trebuie să câștige în consistență.

Dar La femme de mon frère rămâne un film demn de luat în serios pentru că energizează cinematograful. Preluând verbul filmelor bune americane – Woody Allen rămâne o referință clară, Monia Chokri absoarbe o suită de motive ale nouvelle-vague-ului francez. Poezia filmului este densă, montajul nervos-franjurat prin angajarea a nenumărate elipse. Kilometrajul este marcat prin momente muzicale și de dans, pentru a parcurge următorul capitol.

Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974)

Se simt influențe și mai recente, cum ar fi Un homme qui dort (Bernard Queysanne, Franța, 1974), după romanul omonim al lui Georges Perec (scena reclamelor luminoase), combinat cu Les amants du Pont-Neuf (Leos Carax Franța, 1991), în special scena în care personajul lui Binoche se apleacă pentru a privi la demisolul unei clădiri oamenii dintr-o discotecă.

[FILM] L’exercice de l’État / Ministrul, de Pierre Schoeller

Din grădinile Palatului Versailles, unde un grup de homeleși își duc veacul în mizerie, falsă boemie și acoperișuri din nailon (Versailles – 2008, debutul în lung-metraj al lui Pierre Schoeller), ajungem, în 2011, cu acest L’exercice de l’État, în biroul luxos și viața condusă de o agendă telefonică și un program pus la punct de consilierii personali ai unui ministru al Transporturilor. Trecere bruscă, schimbare de ritm, stil recondiționat: de la mizerabilism, regizorul francez transpune în cel mai hollywood-ian mod cu putință un subiect despre bani și putere, în ultimul L’exercice de l’État. Nucleul comun este păstrat: raportul indivisului cu puterea, condiția omului în societate, un fel de umanitate pe care fiecare individ o păstrează cufundată în interior, dar de multe ori spânzurată de un personaj supra-individual.

Ministrul Betrand visează cum în biroul său cu mobilier scump, o tânără domniță, nud, pătrunde, secondată de niște indivizi mascați – aducând aminte de benzile desenate belgiene, și mai recent de dansatorii lui Lady Gaga din Bad Romance. Scena, aparent făcând notă contrastantă cu restul filmului, își găsește explicația pe parcurs, timp în care pătrundem în lumea amețitoare a unui ministru al Transporturilor. Trezit în noapte, o voce îl anunță pe ministru că un autocar plin de pasageri s-a răsturnat undeva prin Alpii Francezi și ”că este groasă!”. Acompaniat de consilierul de imagine (Zabou Breitman, pe care o tot visez într-un rol principal, și departe de cercul restrâns al rolurilor de femeie la cratiță (când bovariană, când instabilă emoțional), ajunge pe teren unde constată tragedia. Un scandal național se naște: privatizarea adiminstrării drumurilor publice și dilemele prezente în dezbateri la clasicul ”televizor”. Ce urmează este o simulare a ce s-ar putea întâmpla în spatele ușilor închise: concurența dintre tine și adversarii tăi politici, sindicate și trepădușii care ling birourile oficialilor, jocurile de imagine pe tabla de șah.

Filme despre putere, bani, lovituri politice sub centură s-au mai văzut. Dar în ”L’exercice de l’État” abordarea este dacă nu neapărat nouă, foarte bine solidă. Interesantă este abordarea ideii de om politic: Betrand-ministrul se dovedește a fi un individ rezonabil moral care se trezește într-o zi că este înghițit de personajul malefic al filmului: Statul. Sunt acțiuni politice care nu țin cont de individ, ci de un fel de caracatiță-sistem care împinge într-o direcție sau în alta omul. Olivier Gourmet face cu ocazia asta un tur de forță – primul său rol de ”one man show”.

L’exercice de l’État, de Pierre Schoeller (Franța, 2011)

Versailles, de Pierre Schoeller (Franța, 2008)

Pentru a merge mai departe Le grand jeu și Alice et le maire, superbele filme politice ale lui Nicolas Pariser

[FILM] O Som ao Redor/ Zgomot în cartier, de Kleber Mendonça Filho

Recife, Brazilia. Un cartier în apropierea oceanului (pe care îl vedem, rar, pierdut, în uitare, în câteva cadre printre blocuri). Oamenii trăiesc într-un fel de bulă rezidenţială, sub patronajul „dezvoltatorului”, el însuşi locuitor în înălţimile unuia dintre blocuri, deasupra argaţilor. Statutul acestui individ, cu trecut misterios, este clarificat de-a lungul filmului, fără ca Kleber Mendonça Filho să îl vizeze în mod special. Din acest joc, interesul regizorului este de a reconstitui o frântură de Brazilie post-colonială, cu un trecut istoric udat de sclavie pentru secole bune.

În sensul ăsta, două momente ale filmului sunt relevante. Unul ar fi evantaiul de imagini alb-negru dintr-o perioadă în care sclavia fusese abolită: un alb care pare a fi un doctor consultă o bătrână, o tânără îmbrăcată ca de carnaval, o casă colonială de pe o plantaţie, un grup de creole care par să fi terminat procesul de alfabetizare. În acţiunea filmului brazilianului, sclavia nu pare să fi fost eradicată, ci reformulată. Patronul cartierului, deţinătorul unui adevărat micro-orăşel, este şi patronul unei mori de pe o plantaţie de trestie de zahăr, iar argaţii de atunci sunt cumpărătorii de apartamente de astăzi.

Dar în Zgomot în cartier, personajul central este sunetul, lăsând undeva în subsidiar, în mâna micilor detalii (pe care vrei sau nu să le vezi) monografia urbană a unui oraş însorit. De la vocile gălăgioase ale unor copii dintr-un părculeţ de la colţul străzii unde sunt înghesuiţi, la mesajele scrise pe drumul din faţa blocului care „tac”, de la o casnică dusă la exasperare de lătratul unui câine din curtea vecinilor (segment care livrează şi cele mai amuzante momente ale întregii pelicule) la sunetul nervos al aspiratorului căruia însă i se iartă păcatele atât timp cât absoarbe nu doar mizeria, ci şi fumul de iarbă expirat – toate ghidează filmul spre o simfonie de sunete care lucrează narativ.

Punctul de maximă eleganţă e atins în momentul în care proximitatea urbană este înlocuită de detașarea rurală, în inima unei vechi mori de trestie de zahăr, unde relaxarea auditivă vine ca o mană cerească. Dar acest schimb radical de peisaj nu are intenţia de a face un joc, deja uzat, de-a răul şi bunul între urban-rural, ci să servească drept punct culminant al poveştii sunetelor. După ce trec pe sub uşa unui vechi cinematograf părăsit (secvenţa preluând estetica filmelor europene coloniale, în contrast intenţionat cu rigurozitatea camerei de filmat din restul filmului), doi amorezaţi se aruncă în calea apei unei cascade asurzitoare, orice strigăt uman fiind îngropat de decibelii căderii apei. E momentul în care omul este anihilat, iar vocea-i este tratată drept un reziduu neglijabil.

Zgomot în cartier e un film despre ghetoizare urbană, este şi un experiment poetic al sunetului dar şi-ar putea revendica şi statutul de thriller. Încă de la bun început (furtul unui casetofon dintr-o maşină), un sentiment de insecuritate există. Apariţia unei echipe care propune locuitorilor străzii să vegheze zi şi noapte tot ce se petrece prin împrejurimi vine să pună gaz pe foc.

O Som ao Redor / Zgomot în cartier

de Kleber Mendonça Filho

Brazilia, 2012