Skip to content

Etichetă: Filme 2018

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018

[RETROSPECTIVE] Educație sentimentală : „L`amour debout” și „Mes provincials”

Despărțirile și eventualele regăsiri fac parte din educația sentimentală (drepturile de autor revin lui Flaubert).Iar ascensiunea către capitală e un motiv des întâlnit în literatură sau cinematografie. Propun aici două filme franceze excelente, care explorează într-un mod foarte personal această tematică : a schimbărilor pe care individul le suferă, dar și a evoluției emoțiilor.

Michaël Dacheux debutează cu acest L`amour debout (2018), lansat în programul ACID al ediției caneze din 2018 și preluat de Festivalul de Film de la Belfort (un mic festival dedicat autorilor debutanți și cu o foarte bună selecție an de an). Era normal să mă atașez de acest opus pentru că deține în el câteva ingrediente care mă interesează intens. Pe scurt, avem un Martin (Paul Delbreil) și o Léa (Adèle Csech), care se reîntâlnesc după ani la Paris, locul unde amândoi cred că pot să evolueze. Apetența pentru spațiul geografic conferă filmului un tonus rohmer-ian: Parisul străzilor istorice (Léa este ghid turistic al cartierelor mai puțin turistice), banlieu-ul rural și bucolic (Nogent-sur-Marne, Montfort-l’Amaury), o regăsire în Parc de la Villette, malurile Senei și Canal Saint Martin. Nimic nu este însă idealizat. E loc de multă poezie în acest Paris low-cost, în care individul nu este niciodată copleșit de măreția orașului, Paris intim, banal, locuibil.

Françoise Lebrun interpretează propriul rol, și de altfel o proiecție a La maman et la putain la Forum des images este integrată în film. Jean Eustache,  el însuși venit dintr-o suburbie a Bordeaux-ului, e prezent în spiritul filmului, prin franchețea cu care personajele se apropie unele de celălalte. Martin nu este doar un tânăr venit să devină cineast, ci și să se definească pe sine. De altfel, ce Michaël Dacheux sugerează este că pentru a deveni realizator, este necesară parcurgerea tuturor lucrurilor mundane, aparent banale: Martin își descoperă homosexualitatea, o reîntâlnește pe Léa, iubirea din adolescență – toate acestea alimentând personalitatea viitorului autor.

Cu Mes provincials (Provincialii), Jean-Paul Civeyrac încheagă fără dubiu cel mai bun film al său. Undeva pe la 20 de ani, descopeream „Les solitaires” (2000), „Fantômes” (2001) și Toutes ces belles promesses (2003), filme care se jucau cu realul și ezotericul, care promiteau, dar nu convingeau în final. Civeyrac, precum Jean-Claude Brisseau, nu știa să gestioneze perfect acest melanj foarte riscant în caz de prost dozaj între aici și acolo, pierzându-se în expuneri ezoterice exagerate. Ultimul semi-eșec de acest gen pe care îl cunosc este încercarea lui Betrand Bonello cu „Zombi Child”, care nu a fost totuși dezagreabil.

Mes provincials e o reușită, un film pe care publicul lui Civeyrac îl merita. Filmat înțelept în alb și negru, pelicula vorbește despre un adolescent venit la Paris pentru a urma cursurile unei școli de film. Un expozeu foarte liric despre naivitatea tinereții, dar mai ales despre eșec, despre devenire. Precum în debutul lui Dacheux,se vorbește despre cum sentimentele evoluează, despre distanța care aduce uitarea. Etienne (Andranic Manet) pare portretul unui student pe care Civeyrac însuși îl întâlnește pe coridoarele de la „Paris-VIII”, acel tânăr pornit și revoltat, idealist, care în naivitatea sa va eșua. Am în minte „J`embrasse pas” (1991)de André Téchiné, unde protagonistul venea din Acvitania la Paris pentru a deveni actor și ajunge să se prostitueze.

Motivul pentru care îl iubesc pe Civeyrac  ar fi pentru modul în care se înfățișează drept un anacronic, un tip care prin filmele sale are curajul să vorbeacă despre poezie, acolo unde nu mai este loc de ea, să forțeze o melancolie pe ecran într-o epocă obsedată de narațiune și rezon.

Ambele filme prezentate aduc în prim-plan actori complet necuoscuți, cu un aer nou, prezențe încă neuzate pe marele ecran. Era nevoie de personaje încarnate de actori din noua gardă, pentru a ilustra tinerețea și începutul de drum, cărora să nu le atașezi incontrolabil alte orluri, alte intrigi, alte dezamăgiri.

Ai putea vedea:

L`amour debout, realizat de Michaël Dacheux, Franța, 2018

Mes provincials, realizat de Jean-Paul Civeyrac, Franța, 2017

J`embrasse pas, realizat de André Téchiné, Franța, 1991

La maman et la putain, realizat de Jean Eustache, Franța, 1973