Prima pagină » Filme 2019

Etichetă: Filme 2019

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

[ANIMAȚIE] Kaijû no kodomo / Copiii mării, de Ayumu Watanabe

Published by emmerdeur on 2020-06-04

Copiii mării este despre puterea detaliului. Desenul este desăvârşit, făcând din acest film o capodoperă a animaţiei japoneze.Ce plăcere, să te laşi dus de această poveste, a unei fetiţe care în debutul vacanţei de vară, după un accident malițios pe terenul de handbal, este marginalizată. Pleacă la tatăl său, unde la centrul de studii acvatice, cunoaște un băiat cu capacități de a comunica cu oamenii și animalele mării.

Filmul japonez este despre regăsirea originilor, despre relația alienată dintre om și natură. E un film militant ecologist, și un mic bildungsroman. Natura e înfățișată grandios, iar oamenii și creația urbană (minuțios desenată) par minuscule. Încă la început, scena fetei privind ditamai acvariul este memorabilă, iar efectul este utilizat de mai multe ori pe durata filmului.

Copiii mării este și filmul tehnicii perfecte de a desena. Nimic mai echilibrat decât coabitarea dintre desenul digital, și cel „pe hârtie”.

Poezia apei se găsește peste tot, ca în filmele lui Naomi Kawase și personajele ei întâlnind marea. Dar e și o reflecție asupra naturii și a dreptului omului de a schimba Echilibrul: te gândești la Takovski și Solaris (1972).

Dar plăcerea acestui film magnific este invitația de la libertate pe care o insitutie: Ayumu Watanabe își ia libertatea de a explora o poveste fantastică, fără bariera nevoii de a fi coerent. Misterul e ce contează și plăcerea de a desena.

Copiii mării (Kaijû no kodomo)
R. Ayumu Watanabe
Japonia / 2019

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

[FILM] Bêtes blondes, de Maxime Matray și Alexia Walther

Published by emmerdeur on 2020-06-02

Un gen francez de comedie (precum Bêtes blondes) se evidențiază tot mai mult în ultimii ani, constând într-un strat foarte asumat de suprarealism, și în care, de regulă, nu livrarea unei povestiri e miza, ci modul absurd prin care acțiunea avansează. Narațiunea dezlânată sau personajele îngrășate artificial sunt markeri serioși ai acestui nou tip de comedie foarte hexagonală. Uneori atât de franco-centrată, încât de multe ori trick-urile nu pot fi decriptate decât de un cunoscător al spațiului francofon.

Bêtes blondes : Photo Basile Meilleurat, Thomas Scimeca

La fille du 14 juillet (2013) de Antonin Peretjatko ar putea fi considerat drept filmul care a semnat certificatul de naștere al acestui nou gen de comedie, neomițând sursele de inspirație, de la un Luis Buñuel și de Sica, cu al său Miracolo a Milano (1951), și ajungând la filmele lui Bertrand Blier și Luc Moullet (tăticii absurdului hexagonal). Dar poate că referința absolută se află într-un film al celui mai absurd dintre absurzi, în Week End de Jean-Luc Godard. Filmele lui Quentin Dupieux anunțau și ele acest nou curs. Iar forma radicală este atinsă de Apnée (2016), de Jean-Christophe Meurisse.

Bêtes blondes e lung-metrajul de debut pentru cei doi co-regizori, Maxime Matray și Alexia Walther, și care reinventează poezia filmului despre doliu: Fabien, suferind de amnezie și implicat într-un accident rutier în care partenera sa decedează, îl întâlnește pe Yoni, fugitiv, purtând într-o sacoșă capul defunctului său prieten.

Filmul e o reușită pentru că reușește să dea o coerență incorenței. Marele păcat al acestui tip de abordare este aceea de a urmări tot fluviul de pățanii, la un moment dat existând riscul de a-ți da senzația de prea mult. Dar Bêtes blondes îmi pare formidabil de fluid, de gentil și empatic cu drama personajelor sale. Niciodată nu este prea mult, deși secvențele în care se exagerează mult nu sunt puține: furtul capului decapitat de către un corb; clubul jucătorilor de tenis (tricoul polo alb, curat, perfect) care adoră să se murdărească de fecale umane; cele trei pisici metamorfozate din apartamentul lui Fabien.

Raportatea la timpul istoric este întotdeauna ambiguă. În La loi de la jungle (2016), un prof era trimis undeva în jungla amazoniană, într-un loc niciodată numit, pentru a implementa strategiile Ministerului Educației. De-a lungul aventurii, detaliile geografice devin și mai confuze. În Bêtes blondes, timpul pare și el pus în paranteze. Deși întotdeauna ai noțiunea Parisului, referințele la actualitate sunt pur și simplu ignorate. Introducerea într-o sală video, ascunsă undeva în spatele unui magazin, într-o lumină albastru-fosforescentă, sau căutarea ultimul bar care mai păstrează tradiția milenară de a scuipa în vas – toate accentuează această senzație.

Bêtes blondes
debut de Maxime Matray și Alexia Walther
Franța / 2019

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

[FILM] L’angle mort, de Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic

Published by emmerdeur on 2020-05-11

Lucrurile sunt complexe, nu ? Tristețea care nu este tristă. Lucrurile oribile care nu sunt oribile. Infirmierele care fumează. Totul.
L’angle mort (2019)

Cu L’angle mort, avem același motiv al Omului invizibil, prezent deja în Vif-argent. A fost interesant să văd ambele filme în aceeași perioadă, cu două perspective diferite.

În L’angle mort, un tip suferă de invizibilitate ca maladie, cu a cărei prezență trebuie să se confrunte o dată la câțiva ani. Suntem pe teritoriul sci-fi-ului, pentru că acest handicap e definit prin codurile Fantasticului. Teritoriu care, pe parcurs, se împletește cu fresca socială, pentru că lupta pentru vizibilitate este și o formă poetică de a vorbi despre relevanță, despre vizibilitatea unui black, despre identitate.

L’angle mort este și un film despre o posibilă demisie socială: Dominick (revelația Jean-Christophe Folly) pregătește colete pentru un magazin de instrumente muzicale, de undeva din subsol, ferit de deranjul lumii exterioare. E o demisie a voinței de mai mult, pe care dorește să o păstreze. Autismul ăsta nu e departe de dezangajarea surdo-mută din Un homme qui dort (Bernard Queysanne, 1974).

Urmând pistele de mai sus, textura filmului este una apăsătoare, în care, în permanență, acțiunea pare a se petrece la lumina unui bec căruia nu îi dai mult de trăit. Ploaie, tunete, mașini blocate în trafic. E o mică apocalipsă a cărei obiect nu îl cunoști, nici ce deznodământ va avea.

Și totuși, Dominick e trezit din letargie, prin întâlnirea unei oarbe (Golshifteh Farahani). Speranța de a fi găsit o persoană capabilă să îi vadă prezența atunci când este invizibil, îl încearcă, dar confundă acestă stare cu dragostea.

Nu știu ce urmărești. Ți-am spus că văd lucrurile pe care le aud. Iar acum nu îmi doresc să văd ce aud în vocea ta.

Elham, a fost o nebunie ce am făcut. Te-am iubit probabil, dar ți-am cerut imposibilul. Și nici măcar nu am încercat să te cunosc. Salvează-te. Un altul îți va oferi. Eu nu am dorit decât să iau.

Nu putem să evităm a vedea (…) La revedere!
L’angle mort (2019)

L'angle mort
R. Patrick-Mario Bernard și Pierre Trividic
Franța / 2019

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

Published by emmerdeur on 2020-05-10

În Vif-argent (Argint-viu), Juste (Thimotée Robart) este întrebat de un medic de ce îi este frică iar el îi răspunde că „îi este teamă să nu devină invizibil din nou”. Juste e un Caron modern care asistă oamenii spre tărâmul de dincolo. Scena care se petrece în incinta unei săli de consultații tapetată cu bucăți mari de faianță albă este o referință directă la filmele expresionniste cu mutanți și experimente medicale din anii `20.

Vif-argent e o lungă poezie a trecerilor din lumea de aici și cea de dincolo. Dar spre deosebire de o sumedenie de propuneri cinematografice anterioare, factorul „originalitate” în filmul lui Stéphane Batut este asigurat de ambiguitatea prezentului: personajele trăiesc aici sau sunt deja dincolo? Pentru că în filmul de debut al lui Stéphane Batut materia nu dă garanția existenței.

Vârful intrigii este atins când o tânără (Judith Chemla) îl întâlnește pe Juste și este convinsă că el este băiatul cu care a avut o aventură cu mulți ani în urmă.

– De când locuiești într-o casă abandonată?
– Te deranjează?
– Mă impresionează.
– Și înainte?
– Înainte ce?
– Nu știu, înainte. Când erai copil, cu părinții tăi.
– E mult de atunci. Nu îmi mai aduc aminte. E grav, doctore?
– Nu știu. Puțin, da. Poate că mâine o să mă uiți.
– Atunci nu te mai las. Așa, o să trăim în prezent.
Vif-argent, de Stéphane Batut (2019)

La fiecare pasaj către Dincolo, Mortul este pus să evoce un moment plăcut al vieții. Așa apar grădini tropicale luxuriante sau traversări montane în mijlocul iernii. Invizibilitatea sau vizibilitatea îi dau lui Juste acces la cele două lumi, iar asta îi accentuează caznele ființei. Pentru că Vif-argent (Premiul Jean Vigo, 2019) ar fi și o poveste despre o dragoste imposibilă. Cei doi îndrăgostiți sunt separați de materie, și singurul liant ar fi memoria, amintirea.

Filmul m-a dus cu cândul la Jean-Paul Civeyrac. Abordarea poetică e similară. Însă Batut este cu mult solar, impresionist în modul în care âși gândește compozițiile.

Vif-argent
R. Stéphane Batut
Franța, 2019
Premiul Jean Vigo 2019

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

[FILM] La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Published by emmerdeur on 2020-05-06

La Belle époque, de Nicolas Bedos (Franța, 2019). Bedos are ca specialitate comedia populară, cu aplecare spre generațiile 50+, unde protagoniștii trebuie: 1. să parcurgă o criză de cuplu și 2. să reparcurgă anii scurși printr-un exercițiu de întoarcere în timp. În La Belle époque, Auteuil joacă rolul unui desenator ratat care refuză noile tehnologii și care, dat de nevastă afară din casă (Fanny Ardant), se întoarce în timp, prin intermediul unei firme care pune în scenă la cerere experiențe trecute. Prima jumătate de film este rezonabilă și promite, urmând ca cea de a doua să se lungească, prin repetiție și clișee. În sensul ăsta, Mr & Mme Adelman (2017) era mult mai echilibrat – nevasta unui scriitor povestește în fața unui jurnalist biograf parcursul creativ al soțului defunct.

Dacă satira la adresă timpurilor moderne este complet inutilă, este pentru că nu vizează decât o mână de fericiți privilegiați pe care chiar ne face plăcere să îi lăsăm să se enerveze între ei. (…) Acest film căruia îi este frică să filmeze prezentul , ascunzându-se în spatele unei nostalgii de rahat sau amuzându-se pe seama unor clișee moderne, definește orizontul acestor copii râzgâiați ai cinemaului francez: nihilismul fără calități.
Quentin Papapietro, în Cahiers du cinéma, noiembrie 2019

– On dort plus ensemble ?
– J’ai l’impression de vieillir, à côté de toi.
La Belle Époque, de Nicolas Bedos

Discursul filmic oscilează între stimulant și emoționant, între cinism și melodramă, cu o ușurință potențată de vioiciunea unei puneri în scenă bogată în roluri de plan secund, toate impecabile, cu Pierre Arditi pe post de guest star. Nicolas Bedos reinventează filmul coral, înmulțind numărul de personaje de-a lungul derulării acțiunii, și atribuindu-le măcar o scenă sau o replică memorabile. (…) Chiar dacă nu putem reduce filmul la asta, nostalgia anilor 1970 cuprinde spectatorul iremediabil. Nu e nevoie să fi trăit acele vremuri pentru a întelege: nostalgia, așa cum o concepe Bedos, trădează lipsurile simțite în vremurile prezente.
Denitza Bantcheva, în Positif, noiembrie 2019

La Belle Époque
de Nicolas Bedos
Franța / 2019