Skip to content

Etichetă: Jean Dujardin

[FILM] I Feel Good, de Benoît Delépine şi Gustave Kervern

Jean Dujardin și-a făcut în ultimii ani un obicei (binevenit) de a interpreta personaje complet deconectate de la realitate, ultimul fiind jucat în Le daim (Franța, 2019) de Quentin Dupieux. Îl avem în I Feel Good sub coordonarea cupletei Benoît Delépine și Gustave Kervern, interpretând rolul unui tip aproape trecut de a doua tinerețe, care în halat de baie și clasicii papuci plușați din hoteluri străbate o autostradă pentru a-și reîntâlni sora (inconfundabila Yolande Moreau), șefa unei filiale Emmaüs.

Jacques Pora este un ratat, așteptând de ani acea idee care să deblocheze contorul și să devină un om de succes.

Cei doi regizori vin după un lung șir de propuneri, toate la fel de pilduitoare, cu un profund accent social foarte pertinent. Amândoi construiesc un existențialism foarte picard (sau flamand), care se scutură de serios prin tușele groase în care sunt îmbibate personejele și aventurile tratate sub umbrela ridicolului. Un suprarealism delépine-kervern-ian se naște, foarte original, al lor, inconfundabil, în care personajele funcționează drept arhetipuri ale unor categorii sociale – marginalul, muncitorul abuzat, omul simplu -, și în care temele sunt întotdeauna valide.

În Aaltra (2004) și Avida (2006), cei doi merg spre o abordare radicală, în care comedia neagră (filmată în alb-negru) planează deasupra a tot. E timpul experimentului, iar exercițiile sunt bine-venite. Odată cu Louise-Michel (2008) (cu Yolande Moreau în rolul principal) și Mammuth (2010) (din nou cu Moreau, dându-i replica lui Depardieu), personajele prind mai mult contur; devin arhetipuri, sigur, dar prin prisma experiențelor, empatia este de partea lor. În Louise-Michel, personajul jucat de Yolande Moreau vrea să dea de urma patronului unei fabrici care și-a concediat toți muncitorii pentru a-l ucide. În Mammuth, scena în care aceeași Moreau sună la Instanța Prudomală (o instanță dedicată conflictelor în muncă) e amuzantă, dar și atașantă.

Le grand soir (2012) e filmul unei noi tranziții. Acțiunea se petrece în parcarea unui hipermarket, anunțând acel aer anxiogen al marilor suprafețe comerciale, domuri ale consumului. În contextul acestui film, trebuie privit și I Feel Good. Sigur, supermarketul devine un mare centru social – așa-zisa „economie socială”, în care Paradisul egalității există. Personajul lui Dujardin devine un mic diavol, atrăgând în plasă fragilele spirite muncitoare.

Privind filmografia celor doi, I Feel Good nu se ridică la nivelul celorlalte. Da, pilda din final e bine prounțată, dar mijloacele angajate nu sunt dintre cele mai alese. Da, chimia dintre cei doi frați Pora funcționează, dar scenariul propune un tempo dezordonat. Finalul – evadarea spre Bulgaria (cu trecerea prin România, și Palatul Parlamentului) – e forțat și implantează filmului un strat gros de silicon, tras la indigo cu multe alte road-movies-uri cu destinație în „les pays de l’Est”.

I Feel Good
Realizat de Benoît Delépine și Gustave Kervern
Franța / 2018
Leave a Comment

[FILM] J`accuse, de Roman Polanski

În Franța, ultimul Polanski a produs multă agitație : proteste ale milieu-ului feminist, cinematografe ocupate sau care au scos din program J`accuse, ajungând la apogeul reprezentat de Premiile César, unde Adèle Haenel părăsește sala (printre altele). Dincolo de asta, ultimul opus al lui Polanski e imprevizibil și foarte coerent, reușind să propună un scenariu în care cam nimic nu este la nelocul lui, exceptând prezența lui Emmanuelle Seigner, complet inutilă, cu care Polanski tot insistă în ultimele lui filme.

Preluând titlul apelului scris de Zola, filmul lui Polanski pune în scenă societatea franceză a sfârșitului de secol XIX, cu atisemitismul său fără fard, brutal, dezinhibat, când un militar de carieră al Armatei Franceze este acuzat de spionaj în beneficiul inamicului german.

Nu e vorba să transforme cazul Dreyfus  în farsă (mai ales că filmul urmărește pas cu pas toate etapele și schimbările de situație), ci să facă și mai vizibilă fața sa monstruoasă, din care să rezulte un tragic care îți îngheață oasele. Contrar a multor Polanski-uri (Repulsie, Scriitori de cartier, Marioneta)”, povestea nu este spusă din punctul de vedere al persecutatului. Dreyfus nu este decât o siluetră umilită, rapid exilată pe Insula Diavolului, bună bucată din timp exclusă din corpusul narațiunii, apoi revenind cerând explicații  într-o ultimă  scenă abrazivă. ” (Joachim Lepastier în Cahiers du cinéma, Numărul 760, Noiembrie, 2019)


Dreyfus (jucat de Louis Garrel) nu este plasat în centrul filmului, locul fiindu-i luat de Picquart (Jean Dujardin), un milităraș informator, mărunt, interesat de poponăreala din Armata germană. E el însuși o piesă din grotescul lumii militărești, care funcționează ca o sectă, imoral și exclusiv.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Deci concluzia este că Dreyfus a falsificat propria semnătură pentru cazul în care va fi identificat.

Credeam că sunt vinovat pentru că înscrisul mi-ar aparține. Dar sunt în aceeași măsură vinovat și pentru că înscrisul nu îmi aparține.



Ce îți atrage încă de la început atenția, este abordarea vizuală și cum decorurile pun în valoare spiritul timpului. Este posibil ca Jean Rabasse (La cité des enfants perdus sau Climax), scenograful filmului, să fi semnat unele dintre cele autentice decoruri din filmele ultimilor ani. La asta se adaugă efortul lui Pawel Edelman, directorul de imagine, care (cu ajutorul prelucrării digitale), livrează interioare sumbre și (aproape) grotești, și imagini de exterior (scena din deschidere, din curtea Academiei Militare, sau cea a cafenelei din Place de l`Opéra), unde verdele băltit folosit în filtru conferă o notă de degradare morală a fețelor militărești, o falsitate, o micime rușinoasă.

Leave a Comment