Skip to content

Etichetă: Jean-Paul Civeyrac

[FILM] Vif-argent, de Stéphane Batut

În Vif-argent (Argint-viu), Juste (Thimotée Robart) este întrebat de un medic de ce îi este frică iar el îi răspunde că „îi este teamă să nu devină invizibil din nou”. Juste e un Caron modern care asistă oamenii spre tărâmul de dincolo. Scena care se petrece în incinta unei săli de consultații tapetată cu bucăți mari de faianță albă este o referință directă la filmele expresionniste cu mutanți și experimente medicale din anii `20.

Vif-argent e o lungă poezie a trecerilor din lumea de aici și cea de dincolo. Dar spre deosebire de o sumedenie de propuneri cinematografice anterioare, factorul „originalitate” în filmul lui Stéphane Batut este asigurat de ambiguitatea prezentului: personajele trăiesc aici sau sunt deja dincolo? Pentru că în filmul de debut al lui Stéphane Batut materia nu dă garanția existenței.

Vârful intrigii este atins când o tânără (Judith Chemla) îl întâlnește pe Juste și este convinsă că el este băiatul cu care a avut o aventură cu mulți ani în urmă.

– De când locuiești într-o casă abandonată?

– Te deranjează?

– Mă impresionează.

– Și înainte?

– Înainte ce?

– Nu știu, înainte. Când erai copil, cu părinții tăi.

– E mult de atunci. Nu îmi mai aduc aminte. E grav, doctore?

– Nu știu. Puțin, da. Poate că mâine o să mă uiți.

– Atunci nu te mai las. Așa, o să trăim în prezent.

Vif-argent, de Stéphane Batut (2019)

La fiecare pasaj către Dincolo, Mortul este pus să evoce un moment plăcut al vieții. Așa apar grădini tropicale luxuriante sau traversări montane în mijlocul iernii. Invizibilitatea sau vizibilitatea îi dau lui Juste acces la cele două lumi, iar asta îi accentuează caznele ființei. Pentru că Vif-argent (Premiul Jean Vigo, 2019) ar fi și o poveste despre o dragoste imposibilă. Cei doi îndrăgostiți sunt separați de materie, și singurul liant ar fi memoria, amintirea.

Filmul  m-a dus cu cândul la Jean-Paul Civeyrac. Abordarea poetică e similară. Însă Batut este cu mult solar, impresionist în modul în care âși gândește compozițiile.

Vif-argent
R. Stéphane Batut
Franța, 2019
Premiul Jean Vigo 2019

[Pictură și film] Cel mai frumos clar-obscur

Ce mă interesează în această plăcută coincidență este superba putere a luminii. Dincolo de tema abordată, de la Tour este interesat de clar-obscur. Dacă la Caravaggio, acesta este utilizat pentru a-și izola „subiectul sau a potența dramatismul punerii în scenă, Georges de la Tour își așază personajele de multe ori în fața sursei de lumină pe care o adaugă în cadru. O frumoasă coabitare se stabilește. Prefer (vorba vine!) versiunea de la Luvru celei de la Muzeul Metropolitan din New York.

Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu.

proorocul Isaia, 26:9

În Mes provinciales Civeyrac pare să se fi inspirat din acest tablou. Filmul este gândit în alb-negru, iar clar-obscurul este exploatat în destul de multe scene. Sfoara arzândă și îmbibată în ulei din tabloul lui Georges de la Tour este înlocuită cu veioza reglabilă. Cadrul e mai profan – Etienne, personaul principal, se gândește la dragoste și viitor. Magdalena lui la Tour este un personaj pretins-religios, dar totul în compoziție este profan, este aici – de la craniul de pe genunchi și sfoara pentru penitență, la gândurile intime care îi trec prin minte.

Maria Magdalena veghind, ulei pe pânză, 1642-1644, Muzeul Luvru, Paris
Mes provinciales, de Jean-Paul Civeyrac (2018)

[RETROSPECTIVE] Educație sentimentală : „L`amour debout” și „Mes provincials”

Despărțirile și eventualele regăsiri fac parte din educația sentimentală (drepturile de autor revin lui Flaubert).Iar ascensiunea către capitală e un motiv des întâlnit în literatură sau cinematografie. Propun aici două filme franceze excelente, care explorează într-un mod foarte personal această tematică : a schimbărilor pe care individul le suferă, dar și a evoluției emoțiilor.

Michaël Dacheux debutează cu acest L`amour debout (2018), lansat în programul ACID al ediției caneze din 2018 și preluat de Festivalul de Film de la Belfort (un mic festival dedicat autorilor debutanți și cu o foarte bună selecție an de an). Era normal să mă atașez de acest opus pentru că deține în el câteva ingrediente care mă interesează intens. Pe scurt, avem un Martin (Paul Delbreil) și o Léa (Adèle Csech), care se reîntâlnesc după ani la Paris, locul unde amândoi cred că pot să evolueze. Apetența pentru spațiul geografic conferă filmului un tonus rohmer-ian: Parisul străzilor istorice (Léa este ghid turistic al cartierelor mai puțin turistice), banlieu-ul rural și bucolic (Nogent-sur-Marne, Montfort-l’Amaury), o regăsire în Parc de la Villette, malurile Senei și Canal Saint Martin. Nimic nu este însă idealizat. E loc de multă poezie în acest Paris low-cost, în care individul nu este niciodată copleșit de măreția orașului, Paris intim, banal, locuibil.

Françoise Lebrun interpretează propriul rol, și de altfel o proiecție a La maman et la putain la Forum des images este integrată în film. Jean Eustache,  el însuși venit dintr-o suburbie a Bordeaux-ului, e prezent în spiritul filmului, prin franchețea cu care personajele se apropie unele de celălalte. Martin nu este doar un tânăr venit să devină cineast, ci și să se definească pe sine. De altfel, ce Michaël Dacheux sugerează este că pentru a deveni realizator, este necesară parcurgerea tuturor lucrurilor mundane, aparent banale: Martin își descoperă homosexualitatea, o reîntâlnește pe Léa, iubirea din adolescență – toate acestea alimentând personalitatea viitorului autor.

Cu Mes provincials (Provincialii), Jean-Paul Civeyrac încheagă fără dubiu cel mai bun film al său. Undeva pe la 20 de ani, descopeream „Les solitaires” (2000), „Fantômes” (2001) și Toutes ces belles promesses (2003), filme care se jucau cu realul și ezotericul, care promiteau, dar nu convingeau în final. Civeyrac, precum Jean-Claude Brisseau, nu știa să gestioneze perfect acest melanj foarte riscant în caz de prost dozaj între aici și acolo, pierzându-se în expuneri ezoterice exagerate. Ultimul semi-eșec de acest gen pe care îl cunosc este încercarea lui Betrand Bonello cu „Zombi Child”, care nu a fost totuși dezagreabil.

Mes provincials e o reușită, un film pe care publicul lui Civeyrac îl merita. Filmat înțelept în alb și negru, pelicula vorbește despre un adolescent venit la Paris pentru a urma cursurile unei școli de film. Un expozeu foarte liric despre naivitatea tinereții, dar mai ales despre eșec, despre devenire. Precum în debutul lui Dacheux,se vorbește despre cum sentimentele evoluează, despre distanța care aduce uitarea. Etienne (Andranic Manet) pare portretul unui student pe care Civeyrac însuși îl întâlnește pe coridoarele de la „Paris-VIII”, acel tânăr pornit și revoltat, idealist, care în naivitatea sa va eșua. Am în minte „J`embrasse pas” (1991)de André Téchiné, unde protagonistul venea din Acvitania la Paris pentru a deveni actor și ajunge să se prostitueze.

Motivul pentru care îl iubesc pe Civeyrac  ar fi pentru modul în care se înfățișează drept un anacronic, un tip care prin filmele sale are curajul să vorbeacă despre poezie, acolo unde nu mai este loc de ea, să forțeze o melancolie pe ecran într-o epocă obsedată de narațiune și rezon.

Ambele filme prezentate aduc în prim-plan actori complet necuoscuți, cu un aer nou, prezențe încă neuzate pe marele ecran. Era nevoie de personaje încarnate de actori din noua gardă, pentru a ilustra tinerețea și începutul de drum, cărora să nu le atașezi incontrolabil alte orluri, alte intrigi, alte dezamăgiri.

Ai putea vedea:

L`amour debout, realizat de Michaël Dacheux, Franța, 2018

Mes provincials, realizat de Jean-Paul Civeyrac, Franța, 2017

J`embrasse pas, realizat de André Téchiné, Franța, 1991

La maman et la putain, realizat de Jean Eustache, Franța, 1973