Skip to content

Etichetă: Semaine de la critique

[FILM] Vivarium, de Lorcan Finnegan

Lorcan Finnegan gândește o atmosferă de acvariu, claustrofob, în care încă îi mai simți mocheta din plastic pe post de gazon, din spatele casei. Vivarium (selecționat în Semaine de la critique) este o fabulă imobiliară modernă, în care doi viitori însurăței (Imogen Poots și Jesse Eisenberg) își caută un loc să tragă, și ajung într-un cartier pavilionar din care nu mai pot ieși.

Vivarium ar putea fi un Truman Show – undeva, hors champ, se ascund poate spectatori însetați de reality show sângeros. Nu ai cum să eviți realitatea crizei economice irlandeze, unde visul locativ-imobiliar al multora s-a prăbușit. Filmul se transformă, astfel, într-o parodie lugubră: casele identic gândite sau curțile din spatele caselor, separate unele de celelalte de niște garduri de lemn de duzină. Iar cartierul devine un „vivarium”, un experiment cu autor necunoscut: cuplul primește mâncarea bine normată, în vid (și ironic, cadavrele sfârșesc a fi vidate în același ambalaj din plastic); inclusiv, copilul pe care trebuie să îl îngrijească ajunge într-un colet pe care scrie „Raise the child and be released”.

Ce este remarcabil în Vivarium, dincolo de originalitatea subiectului, este punerea în scenă generoasă. Filmul a dispus de vreo 4 milioane de euro, reușind cu banii aceștia să producă niște efcte vizuale care să nu pară cheap.

Altcumva, influențele plastice sunt numeroase. Poate cele mai frapante sunt referirile la norii din lucrările lui René Magritte și la tehnica lui „publicitară” de a lucra cu volumul și perspectiva.

Vivarium
de Lorcan Finnegan
Irlanda, Belgia, S.U.A. / 2019

[FILM] Tu mérites un amour, de Hafsia Herzim

Hafsia Herzim a fost lansată în lumea cinemaului în La graine et le mulet , film francez de Abdellatif Kechiche în 2007. De atunci, Herzim a devenit o figură comună în cinematografia din Hexagon. În 2019, după un scurt-metraj, cochetează cu regia de film, și o face suprinzător debine în Tu mérites un amour, și asta probabil pentru că a asimiliat foarte bine toate legile meseriei.

Tu mérites un amour (2019)

În Tu mérites un amour, prezentat chiar în premieră la Semaine de la critique, o fată încearcă să șteargă urmele unei dezamăgiri sentimentale făcând apel la altele. Subiectul promis este banal, în aparență, dar ce validează micro-cinematograful lui Herzim este veritabilul, mirosul autenticului de la colț de stradă. Fiind și un film care mizează pe actori, aparițiile sunt atașante iar personajul principal, interpretat  de Hafsia Herzim, e foarte bine conturat: prin ochii fostului, prin ochii prietenilor, prin ochii amanților. E un moment de narcisism pe care actrița-regizor și-l rezervă, un egoism pe care îl exploatează pentru a spune o poveste despre sine.

Există tentația de a te gândi la mentor, la Kechiche, iar ea ar putea fi cât de poate de coerentă. Asta pentru că Herzim își gândește filmul exact la fel: în scene create în jurul dialogului. Cert, dialogul nu poartă nicio urmă de manie regizorală (cum e cazul lui Kechiche, cunoscut pentru numărul infinit de reluări ale aceleiași scene). Filmul lui Herzim știe să respire, iar momentele de intimitate cameră-actriță sunt deosebit de frumoase.

Tu mérites un amour este și un act logistic de curaj. Filmul este realizat independent (fără contribuția financiară a C.N.C. sau a vreunei rețele T.V.), iar toată echipa a lucrat pro bono. Pentru că nu putea să „contracteze” o echipă pentru o durată mai îndelungată de timp, filmul a fost filmat în câte 4 zile consecutive, pe durata a mai multor luni.

Tu mérites un amour

de Hafsia Herzim

Franța, 2019

[ANIMAȚIE] Mi-am pierdut corpul, de Jérémy Clapin

Banda desenată își plasează de cele mai multe ori acțiunea în acel urban în care eroul pare a fi izolat în misiunea lui. Drama personală a individului este încadrată și se plimbă din ramă în ramă. E caricaturalul, simplitatea. Debutul lui Jérémy Clapin, J’ai perdu mon corps (Semaine de la critique, la Cannes, 2019) își dorește să păstreze acest spirit anxiogen, asfixiant, specific B.D.-urilor. Iar rezultatul este unul remarcabil. E o poveste despre două corpuri înstrăinate, lucru care permite din punct de vedere narativ un expozeu paralel a două fire succesive : o palmă care traversează orașul pentru a se alătura „proprietarului”, și proprietarul și intriga care l-a dus la „despărțirea” de palmă. E o formă materializată de a vorbi despre înstrăinarea de sine și regăsirea, dar și o poezie animată despre legăturile dintre corp și trecut. Naoufel, protagonistul întregii aventuri, e bântuit de imaginea copilăriei, cu flashback-uri în alb-negru care surprind scene familale : un braț care se întinde spre un buchet de trandafiri, un pian, o figurină Neil Armstrong, un casetofon mobil cu funcție de înregistrare, un glob pământesc, un accident de mașină.

Nimic nu pare stabil : prezentul e umplut de speranță, trecutul omniprezent, cotidianul  febril și tulbur, iar filmul nu încetează să sară de la o temporalitate la alta, dar și dintr-un sens în altul, făcând appel la ochi, ureche, mână. Face acest drum în toate sensurile, de la emoția cea mai concretă la cea mai profundă. (…) Pentru că în acest film în care moartea și tristețea se învârt în jurul unui erou atașant și fragil, totul lucrează fără oprire să exprime ce înseamnă a fi în viață.

Florence Maillard în Cahiers du cinéma (Numărul 760, noiembrie, 2019).